be the first one to know.

sâmbătă, 15 martie 2014

Sughiţuri de carton

-Am fost mai bine ieri.
-Şi azi?
-Azi n-am mai fost eu.

Am adormit printre sughiţuri şi amintiri.
Părul imi era albastru de ud,  iar eu tânjeam după o ţigară aprinsă pe întuneric.
Am simțit un zâmbet pe buze, dar l-am şters repede căci nu-mi plăcea aroma lui.
Purta gustul tău dulceag de care uitasem.
Uitasem...
La ce e bun un pat dublu dacă partea ta e goală şi amară?
La ce e bun atâta spaţiu dacă tu ai uitat să-l umpli?
Nu pot dormi pe perna ce obişnuia să fie a ta, mi-e teamă să nu-ţi piardă gustul, mirosul şi chipul.
Dar dacă?
Nu.
Nu.
Nu. Nu nu nu nu nu.
NU!
Stau nemişcată pe partea mea şi mă zbat ca un peşte pe uscat în mintea ta, a mea, a trecutului.
Mi-e frică.
Mi-e frică să lupt,  să zbier,  să iubesc, să te iubesc.
Mi-e frică să te şterg, să te arunc într-o cutie de sub pat, să devin înspăimântată de propia-mi fericire.
Cum bagi atâta timp într-o cutie? Cum o sigilezi fără să fii mereu conştient de ce ai îngropat dincolo de o bucată de carton? Cum să te-ngropi de unul singur?
Eu nu înţeleg.
Îmi întorc capul spre perete. Azi nu vreau să-ți admir absenţa. Mi-a ajuns.
Ai auzit?
Mie mi-a ajuns.
Cam la două palme de faţa mea există o urmă de palmă transpirată şi patru zgârieturi semnimicative,  pe care le ţin minte.
La naiba.
Nenorocitule, m-ai nenorocit de tristeţea plăcută în care mă afundasem de atâta timp. Mi-ai dat zâmbete pe lacrimi şi îmbrăţişări pe înjurături. Mi-ai furat coşmarurile şi le-ai înlocuit cu săruturi calde pe creştet.
Acum am nimic.
Nu mă mai am nici pe mine, nici pe tine, nici pe noi.
Dar poate mâine, nu va mai fi azi...

marți, 4 februarie 2014

Fasii gri-albastrui

In ultima vreme, se intampla ca ma opresc in totalitate din ceea ce faceam si ma trag inapoi de guler, de tine, de noi.
Mi se intampla sa uit ce faceam si sa ma uit in palme,  in tine, in noi.
Mi se intampla sa-mi pierd mintile si sa plang,  pentru ca eu, pentru ca tu, pentru ca noi...
Dar apoi ma concentrez pe altceva si totul e bine. Si uit ca nu e bine pentru aproximativ 180 de minute si 1.8 secunde.
Si atunci o sun pe mama. Si stau de multe ori si doar o ascult,  asa incat sa nu inteleg despre ce vorbeste,  ci doar ca s-o ascult. Si ii simt mirosul in voce si e asa, acasa. Si ma gandesc de cate ori am dezamagit-o si de cate ori m-a certat,  si de cate ori mi-a zambit cu lacrimi in ochi, si e mama. De cate ori n-am fost acolo langa ea, s-o ascult, s-o mangai si s-o mint ca va fi bine.
Apoi imi spune ca ma iubeste si ca e mandra de mine, iar mie mi-e rusine  ca o fac sa treaca prin ce trec eu. Mi-au trebuit 21 de ani ca sa dau cu capul unde a tot dat ea, ca s-o inteleg, ca sa-i spun "prietena".
Si apoi inchide.
Si umbrele ma prind de picioare si-i poarta chipul lui. Ma ridic si plec.
Azi, daca ranile ascunse sub piele n-ar mai arde,  as fi fost mai puternica decat ieri.
Imi aprind o tigara si tin fumul in piept. Expir usor, in fasii gri-albastrui si sunt adolescenta.
Vreau sa merg la cluj si tata nu stie. Am vandut cateva lucrari si sunt indragostita de un adolescent rebel cu parul incalcit. Ma duc. Ne intalnim. Ma ia in brate si ma saruta. Miroase si are gust de vama.
Mai trag cateva fumuri.
Sunt in vama, la un foc de tabara si rad. Apoi ma duc la bec. Ma bag la un joc de baut, cu o fata naiva,  cu un baiat ce crede ca ma iubeste si o femeie care ma iubeste. Ma ametesc si aleg sa-i tin capul in poala femeii care ma iubeste. Si ma indragostesc de felul ei de-a fi, de rasul ei, de vorbele intelepte care nu s-au pierdut in sticla de saniuta. Ma uit la luna si-l rog pe tudor sa o tina langa mine cand am nevoie de ea. Sa ma tina langa ea, cand are nevoie de mine. Zambesc si ma uit la ea. Mi se rupe firul.
Cred ca tudor m-a auzit. Ea n-a plecat. E acolo, dar tot aici.
Lovesc realiatea de indata ce sting chistocul in scrumiera din lemn.
Sunt bine.
Sunt bine.
Sunt bine.
Imi mai aprind o tigara.