n'est pas fini

iar daca totul e cum zici tu si nu mai exista nimic, te voi crede cand vom inceta sa mai simtim.


ne certasem. din nou. fara motiv, ca de obicei.
desi amandoi eram constienti ca sunt doar cateva saptamani, relatia noastra parea a dura de prea multi ani. petrecusem atat de mult timp impreuna [si totusi atat de putin], incat fiecare cearta parea a fi doar o gura de aer, de la fereasta deschisa.
si totusi, era mai usor sa ma intorc de la fereastra, stiind ca esti in spatele meu, asteptand la randul tau, gura de aer proaspat.

era trei dimineata, iar eu nu mai suportam lumea din jurul meu. distractia, muzica, lumea, pur si simplu ma zgariau pe creier. tot ce voiam e sa ajung la tine pentru a indrepta situatia.
daca nu stii despre ce vorbesc, iti voi reaminti eu:
mi-ai spus ca nu vrei sa te atasezi si totusi te deranjeaza atat de tare ca sentimentele mele nu sunt 100% doar pentru tine.
mi-ai spus ca nu vrei sa ma mai vezi.
mi-ai spus ca esti un prost...
mi-ai spus... mi-ai spus atat de multe, fara sa stii ce simt eu.
iar eu, eu te-am lasat sa crezi ce-ai vrut.

era frig in noaptea aia. era februarie si ploua.
gandul ca voi ajunge la tine, ca am pornit spre tine m-a facut sa alerg.
da, alergam de una singura, prin ploaie, intr-un oras pustiu, bantuit de noi doi tinandu-ne de mana, sarutandu-ne in fata facultatii, pe banca din parc, in inima orasului. bantuit de intalnirile noastre naive...
m-am oprit sub pod. m-am oprit si mai c-am dat inapoi, respectandu-ti dorinta de a nu ma mai vedea. apoi nu mi-a mai pasat. trebuia sa te vad, trebuia sa-ti spun cata nevoie aveam de tine, desi n-am avut niciodata nevoie cu adevarat.
eram in fata usii si ezitam. era lumina la geamul tau, iar eu inca nu stiam ce sa fac... apoi ti-am batut in geam.
mi-ai deschis usa. nu erai prea fericit sa ma vezi, sau cel putin asa voiai sa-mi dai de inteles.
m-am intins in pat langa tine si crede-ma c-am incercat, am incercat sa-ti spun cat de rau mi-a parut pentru tot, dar pur si simplu n-am avut puterea de a vorbi.
m-am aproipat sa te sarut si te-ai intors.
ti-am intors fata spre a mea, cu doua degete. te-am privit in ochi si te-am mintit.
-e ultima data...
nu mi-am terminat fraza, pentru ca nici tu, la fel cum nici eu nu credeam, nu voiam sa fie ultima data.
atunci am simtit tot ce simti pentru mine si de atunci mi-a fost frica sa-ti mai dau drumul. chiar daca mi-a fost teama ca acel sarut se va sfarsi si vom sfarsi si noi.
dar n-am sfarsit.
ne-am sarutat din nou si din nou si din nou si din nou si noi n-am sfarsit in seara aceea.
nu... n-am sfarsit ca tigarile pe care le posteam.
nu... n-am sfarsit.
m-ai tinut in brate in seara aceea.
pentru tot restul serii, m-ai tinut in brate, de parca nevoia de a fi unul langa celalalt era cu adevarat speciala.
iar eu, eu te-am crezut.

It was supposed to be an endless day

gravitatie

cuvintele devin atat de grele, in timp ce oamenii devin atat de usori.

imi pipaiam cu limba, obrazul interior. simteam carnea vie si sangele ce curgea din cele trei crapaturi. 

ma uitam la mainile mele, la varfurile degetelor si venele de pe brate. 

pulsau.

te vedeam pe tine.

te vedeam in varfurile degetelor, in palme, pe maini, pe brate.

te simteam pe umeri, pe gat, pe ceafa, pe crestet, pe frunte, in ochi, pe nas, pe obraji, pe buze, pe varful limbii, in craterul din interiorul obrazului drept, in sange...

din zambetul creat de ea, m-am trezit privind covorul de sub mine, sperand ca cei trei metri dintrei noi doi sa nu existe. sa pot sa stau cum am stat altadata, langa tine, fara ca tu sa te strambi, fara a-ti fi greu de suportat...

am ridicat privirea ca s-o intalnesc pe a ta in trecere. 

ti-am privit trasaturile fetei, aducandu-mi aminte de orele in care imi placea sa te privesc dormind. cand imi placea sa cred ca voi reusi sa pot desena ceea ce vad, sa pot crea mai mult din "noi" decat ceea ce era.

m-am izbit de un zid cand am realizat ca tot ce-a fost nu e atat de diferit de ceea ce e acum, doar ca atunci nu aveam toate limitele de acum. 

stii, nu-mi pasa de limitele tale, le pot sparge, le pot mototoli si le pot arunca la gunoi, dar n-o fac. daca tii minte, ti-am promis ca te voi respecta, chiar daca ai intrat in viata mea cu bocancii si-ai spart unele lucruri. am invatat sa tin la tine pentru cine esti, chiar daca nu mi-a placut.

apoi am devenit pur si simplu masochista.

ea isi bagase degetele in parul meu, masandu-mi incet crestetul capului, fruntea, tamplele, ceafa, gatul, umerii, bratele, incheieturile, palmele. simteam cum te distruge, te zdrobeste intre degetele ei si pielea mea. am profitat de asta si m-am simtit mai usoara de tine. 

nu stiu de ce. chiar nu stiu de ce m-am uitat din nou spre tine. in momentul in care ti-am intalnit privirea, pentru cele 22 de secunde in care ne-am privit, am realizat ca ea nu te zdrobea, nu ma golea de tine. nu, tu nu erai pe pielea mea, ci dedesupt. tot ce facea ea, era sa te impinga in interiorul meu. sa te simt in creier, in sange, in mine.

voiam sa plec. 

voiam sa tip. 

voiam sa te lovesc. 

voiam sa plang. 

voiam sa-mi spui ca totul e bine. 

voiam sa-mi spui de ce te-ai autoinvitat in viata mea, de la bun inceput.

voiam raspunsuri.

m-am ridicat si-am iesit din camera, pe langa tine, fara a te atinge, fara a inhala mirosul tau. 

am iesit din intunericul din casa, intr-un soare bland. 

mi-am privit picioarele si mi-am ascuns capul sub gluga.

cuvintele au devenit grele in varful degetelor. 

numele tau a devenit insuportabil de greu pe varful limbii.

e un nou inceput.

-nu sunt sigura ca-l vreau.

buna, din nou, celui ca mine

nu. nu vreau sa te deprim sau altceva.

si nu, nu incerc sa ma reintorc in viata ta. nu esti automatul de cafea, iar eu nu sunt fisa cu care ne vom bea cafeaua.

vreau doar sa stii ca mi-e dor de tine.

vad... vad ca ai crescut. ca am crescut amandoi, invatand lucruri fara a fi impreuna. si nu-mi place. ne-am facut planuri si ne-m promis ca vom fi impreuna in putin timp... si unde s-a ajuns?

s-a ajuns la ce te-am rugat eu sa nu faci, doar ca... da stiu, te-am rugat sa nu pleci, dar am facut-o eu.

mai stii cand ti-am zis ca esti singurul motiv pentru care as ramane? raspunsul tau n-a fost suficient de rapid, iar eu am spus DA distantei, inainte de a auzi DA-ul tau.

la naiba... abia acum realizez cat am pierdut, dar e de apreciat tot ce-am invatat.

totusi...

mi-as fi dorit sa fiu acolo cand te urci pe pervazul geamului pentru a fuma o tigara, doar ca sa-ti spun ca nu-mi convine. doar stai la etajul opt...

uite, nu-mi gasesc cuvintele, dar stiu, stiu ca vreau sa stii ce simt eu acum. nu, nu zambi, stiu ca stii, dar... nu ti-am mai spus-o de atata timp...

cat a trecut? cat timp a mai trecut...

of... vreau, vreau sa ametesc din nou de la un sarut. mi-e atat de dor de asta. sa fim in troleu, inconjuriati de ciudati care sunt mai normali ca noi, sa fie foarte cald si noua sa nu ne pese. sa stim doar ca mergem acolo, sau dincolo, fara a ne pasa c-am mai trecut pe langa cladirile astea vreodata.

mi-e dor sa-mi spun mie, insumi ca nu vreau sa fie totul un vis, apoi tu sa-mi confirmi gandul, strangandu-ma in brate.

stii, n-am spus suficient. simt eu ca n-am spus suficient, dar tu intelegi. nu? intelegi...

inca imi intelegi nebunia, nu?

p.s. a fost o plimbare de tinut minte.

si eu.

straini in noapte

vezi tu, ideea nu e ca nu te vreau inapoi, ci ca nu mai am nevoie de tine.

intru in casa si privesc multimea, inca din pragul usii. simt miros de chimicale si-mi aduc aminte de "zilele bune".

ezit.

pot face asta din nou.

iti aud vocea si ma blochez la intrarea in camera. ma intorc spre tine si ma prefac ca nu vad pe cine tii in brate.

ma uit in multime in speranta ca voi vedea un cunoscut care sa-mi sara in fata. zambesc si incep sa cred ca dumnezeu exista. cel putin alea zece minute din viata.

ajung in bucatarie si-mi rulez o tigara. sunt intrebata daca doresc sa ma intorc la vechile mele obiceiuri si refuz zambind.

treci pe langa mine privind inainte. daca tot sunt la capitolul religie iti zic sincer, mi-a zburat gandul la un asin. incep sa rad de una singura si-mi dau seama ca sunt prea obosita si prea plictisita de obiceiurile tale tampite, de tot orgoliul asta masculin, de toate copilariile pe care le faci.

ma duc sa ma spal de vopseaua colorata ramasa pe maini. ma privesti, apoi te uiti in alta parte. raman doua secunde pe hol si oftez. ma prefac, din nou, ca n-am vazut.

iti continui sarada, trecand de inca patru ori pe langa mine.

vreau sa plec acasa.

ma iriti.

ma sufoci.

ma faci sa tremur de nervi.

-buna. nu te-am vazut.

-cu siguranta.

ma iei in brate si-mi doresc sa te pocnesc. te vreau departe de mine.

spui ca revii, dar n-o faci.

n-ai facut-o nici prima data, n-o faci nici acum. de la tine ma astept la ce-i mai rau, acum.

lumea din jur incepe sa-mi intinda nervii, asa c-o iau spre casa.

drumul e mai lung de cat e de obicei. ma gandesc ca cel putin am timp pentru a evalua tot ghinionul acumulat pe ziua de azi.

intr-un final realizez c-am renuntat la doua dependente si nu pot decat sa-ti multumesc pentru cine esti si ce faci.

pana aici am mers impreuna.

de aici te descurci.

gara, metroul, mainile, martie.

"astazi am plecat. e un an de cand te-am lasat in gara aceea blestemata. e un an de cand te vad prin geamul sters al trenului. un an de cand ai alergat dupa tren pentru a ma saruta inca odata. un an de cand m-ai privit in ochi si m-ai alintat.
e un an, dragul meu..."

am recitit fragmentul acesta de cel putin 10 ori. la un moment dat, chiar te vedeam stand in fata mea, pe peron, privindu-ma.

m-am gandit la prima clipa in care te-am vazut, la fericirea care m-a lovit de nicaieri.

coborasem din tren cu ionut si ma gandeam c-ar trebui sa-ti trimit un mesaj, c-am ajuns. mi-am scos telefonul si m-am pus pe scris, apoi pe sters, pe scris si tot asa, pana m-am oprit pentru a arunca o privire in fata. lumea se impingea, trenurile fluierau si era destul de frig in gara de nord.

aveai o geanta sport la picioare si ma priveai zambind. ti-ai intins bratele spre mine iar eu am fugit ca un copil prost spre tine, uitand de ele mesaje.

m-ai strans in brate, apoi m-ai luat de mana si nu mi-ai mai dat drumul.

stii, chiar imi aduc aminte fiecare detaliu, mai putin numele locurilor...

gara, metroul, rudele tale, plimbarea prin mall, faza cu bluetooth-ul [o mai fac si eu din cand in cand], sarutul, furisatul in internat,cadoul, gelul tau de dus uitat in baia comuna [imi pare raaaaaau pentru asta], periutele noastre de dinti identice, colegul tau de camera enervant [care avea ceva cu ungurii], plimbarea in drum spre statie, mirosul primaverii, salata oribila de la kfc, plimbarea prin herastrau, veveritele, bagajul, gara, sarut si atat.

dar ceea ce-mi va ramane mereu tatuat pe creier va fi mirosul primaverii, zambetul tau cand ma asteptai in gara, pe tine fredonand "leben...i feel you" de la schiller si ultimul sarut. da, atunci cand ai alergat dupa tren si m-ai sarutat inainte de a se inchide usa.

apoi reintalnirea la doi ani si noua luni. atunci cand intelesesem ce s-a intamplat cu noi, cu tine, cu mine, cu nerostitele, cu deja-vu-ul continuu. gara, metroul, mainile.

cu vina mea, cu grija ta, cu nevoile noastre ce nu mai erau comune.

surprinderea, fericirea, plansul, sentimentele aruncate mult prea departe pentru a mai fi intelese. cu adio-ul sec, de care nu stiam.

cu o alta reintalnire in care am inteles ca totul a luat sfarsit.

sunt patru ani de atunci.

iti multumesc pentru tot ce m-ai invatat sa iubesc.

noi nu avem nevoie de cuvinte pentru a stii ceea ce simtim. niciodata n-am avut cu adevarat nevoie...

ciocolata albastra

se schimbase.
se schimbase totul.
acum nu ma mai intreb daca am facut bine ce-am facut. de data asta sunt sigura ca e cea mai buna alegere.
se intoarce spre mine si imi zambeste.
ma intreb daca imi citeste gandurile.
-vino aici.
isi intinde mana spre mine.
stau in pragul usii si-l privesc. ezit, doar ca sa nu-mi arat extazul care ma lovise.
sta acolo, pe salteaua pusa in mijlocul curtii din spatele casei. crapa de zi si e frig.
isi incolaceste bratul drept in jurul umerilor mei, apoi imi saruta fruntea.
-ti-e frig?
-nu.
as spune atat de multe lucruri, dar sunt muta. nu sunt in stare sa-i vorbesc, fiindu-mi frica de impactul vocii mele cu ceea ce vad, aud, simt.
noi, frigul, dimineata, cerul rosu, culorile vii, zidul din caramida, casele, cele doua pisici de pe gard, tisa din partea dreapta a gardului.
imi scot tutunul si foitele, apoi gasesc un filtru murdar pe fundul gentii. incep sa-mi rulez, fara sa-mi dau seama ca vorbesc.
-o sa privim rasaritul impreuna?
-aha. auzi, ai vrea sa fim ca ei?
ma intreaba in timp ce priveste cuplul din dreptul usii.
-nu.
-foarte bine.
-crezi?
tace.
-m-am obisnuit sa nu fim ca ei.
-dar ai vrea sa fim ca ei?
-uneori.
se ridica si se plimba in fata mea.
-doar uneori. si... ei bine, doar uneori suntem ca ei.
nu zice nimic si pleaca in casa.
afara se raceste. imi trag gluga in cap si ma intind pe salteaua murdara. imi aprind tigara si-o fumez stand pe spate.
ma gandesc ca cerul e o ciocolata mare alba si albastra. azi sunt inventatoarea ciocolatii albastre. incep sa rad si ma gandesc ca stelele sunt stafide, iar luna un biscuite mare cu martipan patat cu scrum de tigara.
-vino inauntru. o sa-ti fie frig.
-nu.
stiu ca sta in pragul usii. astept sa plece, ca sa ma pot intoarce la luna mea cu martipan si ciocolata albastra.
il aud indepartandu-se si-mi dau seama ca nu mai vreau luna cu martipan. vreau sa vina langa mine, sa abereze sau sa fie serios. vreau sa ma plimb dupa el, ca de fiecare data cand se intoarce sa stie ca sunt acolo daca are nevoie de mine.
ma ridic si-mi strang genunchii la piept.
nu mi-e frig, doar ca nu ma pot misca. gandurile ma storc de energia fizica si simt ca o iau razna.
nu vreau sa renunt la asta.
imi scot telefonul si ma decid sa sun acasa. acasa, dar nu chiar acasa.
el revine si ma saruta, reamintindu-mi ca sunt aici, nu acasa.
ma bucur de el si-mi pare rau de vocea cunoscuta si atat de draga mie, de acasa.
imi dau seama ca acasa nu mai exista...de ceva timp.
inchid telefonul si-l vad stand in prag, zambind.


apoi, incep sa ma simt acasa.

da nu nu te iubesc

.

monolog de toamna - epilog

am simtit o caldura sufocanta, apoi miros de ars, de mortaciune. m-am intors spre scena.
ei, voi, erati scrum.
el cel cu bucle negre ma privea pe mine, cea cu breton rosu, arzand.
eu cea cu bucle dezordonate il priveam pe el, cel cu bucle negre arzand.
eu ma priveam arzand.
ei cei in negru se topeau, devenind plumb, apoi intrand in podea.
mi-am privit pielea sfasiata atingand podeaua calda, mi-am imaginat cate infectii voi suferi de la toata ura din oamenii imbracati in negru.
mi-am imaginat ca toata scena asta, e doar o parte din mine, sau poate toata fiinta mea. v-am lasat pe toti sa ardeti. mi-am provocat rau de una singura atata timp. mi-am ars ultimile doua masti: ura si neutralitatea.
-dar am pierdut atatea. teatrul 74 nici nu mai exista, decat aici, in sufletul meu. el nu mai exista pentru ca l-am aruncat in trecut. ultimile bucati din mine au ars. iar tu... din cauza mea, tu... tu ai ales sa...

am deschis ochii si-am realizat ca sunt in careys.
un englez, beat si cel mai probabil drogat, imi povestea viata mea. le spunea tuturor ce studiaza fiecare, ce a facut in viata si ce va face. apoi s-a intors din nou la mine si mi-a zis:
-tu studiezi artele, grafica. tu, tu esti cea mai pura persoana din clubul asta. tu stii sa iubesti, dar acum esti suparata. acesta e singurul motiv pentru care te-am intalnit: ca sa-ti spun ca tu stii sa iubesti, pe cand jumatate din oamenii de aici, nu vor afla niciodata. ei nu vor stii sa creeze, sa simta, sa inteleaga ceea ce intelegi tu cu adevarat. tu nu ai niciun dumnezeu si tu nu...
-dar, stai. stai...
-shh. n-am terminat.
m-am intors spre alexandra, apoi spre ceilalti asteptand sa-mi spuna cine a vorbit cu tipu nebun. toti au ridicat din umeri si l-am auzit bolborosind de data asta in urechea mea, simtindu-i respiratia si saliva pe piele.
m-am lipit de perete si m-am tras mai incolo. a venit dupa mine si a continuat sa-mi sopteasca:
-tu, tu. iti zic ceva ce doar doua persoane din viata ta stiu: tu nu ai un ideal in viata. n-ai avut niciodata unul serios. tot ceea ce vrei sa faci, este sa traiesti fiecare sentiment posibil. esti ca un album viu plin de amintiri. le cari pe toate dupa tine, iar dupa moartea acelui prieten, ti-ai pus in cap un singur tel: de a uita. dar draga mea, tu nu poti uita. tu poti ierta, poti merge mai departe, dar niciodata nu vei putea uita cu adevarat. vei gresi curand. ti-a mers prea usor pana acum si sper sa-ti mearga la fel de usor, pentru ca tu meriti.
l-am privit speriata. am simtit lacrimile in ochi, apoi am simtit cum cad.

m-am trezit la puiul meu, in brate. dormea. i-am simtit degetul mare de la picior, incolacindu-se in jurul degetului meu. am zambit si i-am sarutat fruntea.
-pui, sa nu uiti.
m-a strans si mai tare in brate, motaind prin somn.

m-am intors spre centrul camerei. peretii mei roz si cei doi pereti negrii erau acoperiti cu umerase pline de haine. scrumierele de pe masuta, erau pline de chistoace. cafeaua de aseara era inca pe masa.
am privit spre geam si-am observat ca e innorat. mi-am amintit cat de mult am ajuns sa urasc anglia in doar cateva zile. mi-am aprins o tigara si-am ramas pe spate.
apoi mi-am auzit telefonul sunand.
m-am intins de pe saltea, spre masa.
-da?
-buna, sunt sebastian.

XVII. sfarsit [monolog de toamna]

m-am ghemuit alaturi de scaunul meu vechi si tocit.
mi-am adus aminte ce-mi spunea mama, bunica, ce le spuneam fiecarui tip si fiecarei tipe cu care incercasem sa-mi petrec timpul, cautand fericirea. era ceea ce mi-ai spus tu. era ceea ce uram amandoi cel mai mult, iar eu...

-"sa nu ma minti", imi spuneau, le spuneam...

am simtit usa din spate deschizandu-se si ti-am vazut silueta.
plecai.
plecai.
chiar plecai.

-pentru atat ai sa pleci? pentru atat? am gresit, da? am gresit! recunosc, am gresit, am mintit. recunosc fir-ar sa fie!

am incercat sa sar in picioare, sa fug, sa te opresc. dar ei cei in negru ma trageau inapoi. am luptat. pentru prima data am vrut sa lupt impotriva lor.
ma zgariau, isi bagau ghearele in carnea mea si le simteam precum toate lamele ce mi-au trecut prin piele, ca toate acele de care m-am ferit toata viata mea, ca toate carligele si cioburile care mi-au intrat vreodata in talpi. i-am simtit rupandu-mi hainele cu tot cu piele.

-daca pleci, NU MAI VREAU! nu mai vreau sa lupt... nu mai pot.

m-au trantit langa scaun, tinandu-ma lipita de podeaua rece.
te-ai oprit.
mi-ai vorbit.

"nu mai am incredere in tine."

m-am lasat doborata de ei. au inceput sa-mi sufle prafuri in fata, au facut fum si mi-au intins un covor de cioburi.
te-ai intors cu spatele spre mine si ti-ai continuat drumul.

-NU! de data asta nu! de data asta nu...

m-am fortat sa ma ridic. m-au inpins la loc. i-am muscat, i-am zgariat, am tipat, am plans.
am cazut.

-am pierdut... am pierdut... AM PIERDUT, NU-I ASA?

usa a fost inchisa de cei in negru.
am simtit trei lame taindu-mi pielea sub sanul stang, pana in dreptul ovarelor. n-am indraznit sa ma uit, n-am indraznit sa ma mai plang, n-as vrea sa pierd momentul in care vei deschide usa.

am ramas tintuita de podeaua rece, alaturi de ei, cei in negru, de voi, de ea, de ei. am auzit usa de la intrare deschizandu-se. el cel cu bucle negre intrase alaturi de eu, cea cu bretonul rosu. eu cea blonda cu bucle dezordonate, plangeam.
nu-mi pasa.
nu-mi mai pasa de ce s-a intamplat. trecutul meu e trecut, a trecut.

-tot ce-mi doresc, e sa ardeti. toti.

XVI. inceput [monolog de toamna]

apoi alexandra m-a trezit sa vorbesc cu cineva la telefon.

mi-am simtit inima batand atat de tare, incat camera se invartea cu mine.

nu mi-ai mai spus pe nume, ci m-ai alintat cum faceai de obicei. nu-mi mai pasa ca ziua aceea avea sa devina un cosmar, atat de dulce in lumea narcoticelor, nu-mi pasa. nu-mi mai pasa ca avem sa fac o greseala pe care s-o regret atat de mult, la cateva zile distanta. pentru ca invatasem sa traiesc clipa cu adevarat, alaturi de tine. iar in clipa aceea nu erai la sute de mile departare, nu in tricoul tau cu care dorm in fiecare noapte, ci acolo, in mine, in pieptul meu. iti puteam auzi bataile inimii, batand pe aceeasi unda cu a mea.

m-am intors spre ea, cea cu suvite dezordonate. zambea.

zambea ca mine, in momentul in care mi-am bagat degetele in parul tau de pe ceafa. eram pe strada gosford. ne cumparasem bere si vodka, s-o bem cu alexandra, in spatiul verde dintre fantani si ruinele bisericii gothice, din centru.

apoi, cei in negru, mi-au mai adus o tigara si de data aceasta, mi-au adus chiar bricheta mea chesterfield, din metal.

m-am uitat la ea si-am zambit. inca nu voiam sa fumez.

-tin minte prima data cand i-am auzit vocea. era undeva pe la sfarsitul lunii septembrie, dimineta, in timp ce eu motaiam prin somn. isi spusese Sebastian si ca e aici, cu sora sa care are o problema la facultate, iar numarul meu i l-a dat un prieten. atat tin minte din conversatie. cert e ca la cateva zile ne-am si cunoscut in carne si oase. parea interesant, dar nu suficient... dar mai apoi, cu timpul am inceput sa iesim mai mult si mai mult, ba prin oras, ba la mine acasa. si, si stiti, trebuie sa recunosc, tipul devenea interesant prin fiecare fraza care o spunea. de obicei imi place sa observ greselile oamenilor, fara a-i corecta, asta doar in cazul in care nu m-au calcat pe coada... iar el nu gresea. si in caz ca o facea se corecta singur, fara sa-mi dau seama daca a spus o tampenie sau nu...

sau poate totul incepuse atunci.

-apoi tin minte, cand intr-o seara la mine, m-a rugat sa-i dau o tigara si bricheta. ne-am atins palmele si-am ramas asa vreo doua, trei secunde, mentinand un contact vizual, care nu mai existase pana atunci. apoi mi-am tras mana si l-am intrebat daca nu merge sa cumpere suc. acceptase. am coborat scarile in spatele lui, iar la ultima scara s-a oprit si s-a intors spre mine, spunandu-mi cum ar trebui sa arate o femeie. l-am privit si tot ce-am putut sa spun a fost ca pe mine nu ma deranjeaza cum arata femeia de langa mine, caci nici eu nu sunt perfecta, desi as accepta cu mare drag sa schimb cate ceva la mine. si-a ridicat sprancenele si a continuat sa se uite la mine. am coborat pe langa el si-am mers in bucatarie intrebandu-ma doar pentru urechile mele, ce dumnezeu se intampla cu mine. apoi m-am intors sa vad daca mai e pe ultima scara, dar tot ce-am vazut, a fost usa inchizandu-se.

mi-am aprins tigara, chinuindu-ma cu piatra tocita de la bricheta. am numarat fiecare incercare si m-am oprit la a saisprezecea. apoi m-am gandit la tine si s-a aprins.

mi-am intors privirea spre spatele scenei si-am simtit un curent rece, venind usor spre mine.

-stiti, toata viata mea, am mintit, am furat, am facut parte din toate categoriile de oameni. am fost mereu cine n-am putut sa fiu dar m-am intors mereu la carapacea mea plina de masti, niciodata aclamand munca altcuiva, ca fiind a mea. cand am terminat liceul m-am hotarat sa mai pastrez cateva masti. apoi, ajunsa in tari straine m-am hotarat sa-mi incep viata de la zero: fara absolut nimic, pana si fara sentimente. am fost atat de goala, incat ceea ce simteam pentru acest sebastian, m-a speriat. si sincer, mi se pare normal, cati dintre voi, dintre noi nu ne-am speriat cand am realizat ca putem iubi?

ea, cea cu bucle dezordonate se intristase.

-am realizat ca fiecare masca a mea m-ar fi ajutat sa-l citesc, dar nu mai aveam nimic. in fata lui am ramas fara masti, goala. mi-a fost atat de frica sa-i arat cine sunt cu adevarat incat imi venea sa nu-i mai vorbesc niciodata. apoi am realizat ca el nu-mi ascundea nimic. imi raspundea sincer de fiecare data, iar asta m-a facut sa ma chircesc in sinea mea de rusine. si m-am decis ca in ziua in care, speram eu sa existe, ceva intre noi doi, sa nu-l mint. sa ma schimb in ceva mai bun. dar n-a fost nevoie sa ma chinui sa accept transformarea pe care am respins-o toata viata, caci ma schimbasem deja. ma simteam ca un copil, si simteam asta atat de tare, incat simteam ca fac totul cu el, pentru prima data, de fiecare data. imi inchideam ochii de fiecare data cand il sarutam, aveam emotii de fiecare data cand gateam, sperand sa-i placa, incercam sa-l fac sa se simta acasa in jurul meu, caci eu pentru prima data, ma simteam acasa alaturi de el... n-am incercat sa fiu mai buna decat el, sa intru intr-o competitie, la fel cum faceam in fiecare relatie. n-am mai incercat sa ma gandesc la ce va fi, caci tot ce putem vedea era o distanta prea lunga, o prapastie prea adanca ca sa o pot sari.

tigara aproape se terminase. mi-as mai fi dorit una, ca sa o postesc cu tine, ca-n seara in care ai plecat.

am tras un fum lung in plamani si m-am trantit pe spate, simtind lemnul dur al scenei la impactul cu omoplatii mei s-apoi coloana.

-am plans cand m-am gandit la acea distanta. si el continua sa ma intrebe ce e cu mine, iar eu nici macar nu puteam respira. stiti, acum, tot ce-mi doresc, e ca voi toti, sa ardeti. iar el sa vina de acolo din intuneric si sa ma stranga iar in brate si sa ma intrebe ce e cu mine... de data asta i...

nu mai vedeam. n-o mai vedeam nici pe ea, nici pe voi. simteam cum tot pieptul mi se umple de plumb si stiam ca voi ajunge doar o amintire a scenei teatrului 74. ca voi toti, in mintea mea. ca tine, ca el, ca mine, ca voi.

XV. distanta dintre vis si realitate [monolog de toamna]

am ajuns acasa pe la cinci sau sase dimineata.
mi-era frig.
eram plouata.
m-am descaltat si-am urcat in camera. n-am vrut sa aprind becul, ca sa n-o trezesc pe alexandra. acum trei saptamani, dormeai tu acolo. acum trei saptamani capul tau, era singura greutate de pe pieptul meu, de pe inima mea.
mi-am rulat o tigara si m-am lasat pe spate. am simtit cum fiecare muschi si os imi urla de durere in mine, si-am inchis ochii.

"n-am chef acum."

printre buclele dezordonate si colorate, ea ma privea. iti tinea incheietura stanga in palma dreapta, iar palma stanga pe genunchiul stang. ii vedeam cicatricile de aici, cu toate ca purta o gramada de bratari.
si-a mutat privirea-n pamant, apoi spre intunericul din spatele meu.

-ma simteam incapabila sa mai simt ceva. era ziua mea de cateva ore si deja simteam ce-am simtit de fiecare data. pur si simplu imi venea sa-l caut pe chronos si sa-l fac sa sara peste ziua asta.

ti-am luat tricoul in palme si mi-am ingropat fata in el. am ramasa asa, cateva secunde. m-am ridicat de pe jos si m-am dezbracat. am ramas in chiloti si-ntr-un hanorac subtire.
m-am bagat in pat langa alexandra, iar ea m-a intrebat prin somn, daca am vorbit cu tine.
m-am uitat ciudat la ea, stiind ca vorbeste prin somn, apoi m-am intors cu spatele la ea si-am atipit.

iesisem de la scoala si ma indreptam spre centrul orasului. m-am oprit in dreptul drumului ce ducea spre statia de autobuse. am ramas acolo, rulandu-mi o tigara.
mi-am intors privirea spre drumul ce ducea spre casa si ma gandeam ca am mult de mers pe jos.
apoi m-am intors la tigara mea.
veneai spre mine, ca-n zilele in care ne intalneam in parcul de langa fosta casa in care am locuit. mi-am amintit ca-mi cereai mereu cate-o tigara si tot ce-am putut sa fac era sa zambesc ca o idioata. iti simteam deja parfumul pe pielea mea si stiam ca nu mai trebuie sa astept. curand te voi lua in brate, curand voi fi din nou ca un copil, fara griji, fara dureri.

-alexandra ma rugase sa-i dau apa. apoi m-a intrebat daca dormeam. nu stiam unde sunt sau ce se intampla, dar cand am realizat ca sunt inca in camera, iar ziua in care il voi strange din nou in brate era atat de departe, am clacat. m-am uitat la ea si-am dat sucul de cirese de pe masa. apa nu mai era. apoi m-am chinuit sa adorm, dar doar ideea de a fi din nou in preajma ta, parea la mult mai multe mile departare, decat eram deja.

XIV. clima angliei [monolog de toamna]

"de ce iti doresti atat de mult, sa fiu cu tine, de ziua ta?"

am ramas muta in fata intrebarii tale. ar fi fost prea stupid sa-ti spun ca fiecare zi onomastica a fost un esec. ar fi fost si mai stupid sa cred ca de data asta va fi altfel.

-m-am decis inainte sa-i pun intrebarea, inainte sa-i stiu raspunsul. aveam de gand sa-mi petrec ziua mea, de una singura, cu un pachet de lucky strike rosu, la lacul cu rate si lebede. daca n-as fi fost cu el, nu voiam sa fie nimeni. iar eu stiam ca nu va fi...

am continuat sa ma uit spre spatele scenei, gandindu-ma ca te pot privi in ochi, ca sa-ti pot spune adevarul.
dar el, cel cu bucle negre imi alergase prin gand.
m-am ridicat si m-am asezat turceste. am privit spre intrare sperand ca va intra.
usa se deschise. l-am privit stand acolo, cu jumatate de fata ascunsa dupa usa. s-a tras pentru cateva secunde, ca sa-i pot vedea intreaga fata.
zambea. mi-a soptit sa fiu intreaga.

-prin fiecare farama din cele o mie...

s-a tras inapoi in spatele usii si-a inchis-o. am privit usa, pret de-o clipa, apoi am oftat.
voiam s-o privesc pe ea, cea cu bucle dezordonate in culorile verii.
ma privea trista.

nu puteam sa dorm. dupa plecarea ta, durerile muscau tot din mine, pastilele nu-si faceau efectul.
am iesit sa ma plimb cu un prieten, la ora trei dimineata.
ploua.
era frig.
era ziua mea.
pasarile ciripeau iar ma gandeam cat de proaste trebuie sa fie.
ajunsa la intersectia ce ducea la drumul principal, m-am intors sa privesc spre locul numit acasa. acum, era doar o simpla casa, cu un semn urat pentru camere de inchiriat.
m-am gandit la tricoul tau, lasat pe perna mea. m-am gandit la pachetul de tigari care-l fumasem impreuna. m-am gandit la cate prostii am facut in casa aceea si-am zambit.

-m-am gandit ca nu voi mai simti nimic din toate acestea, o perioada.

incepeam sa simt cu adevarat clima angliei.

XIII. calmant [monolog de toamna]

plecasem de douazeci de minute din casa, iar singurul meu gand era ca voi pierde avionul. apoi am zambit, sperand ca-l voi pierde si voi petrece inca doua saptamani cu tine.
dar nu l-am pierdut. n-am pierdut nici ultimul autobus, desi fiecare farama din mine urla sa o fac, sa nu urc, sa nu plec.
tot drumul pana la aeroport am privit in gol, spre lumea de afara. tara asta e mult mai linistita noaptea.
apoi m-ai sunat. vocea ta, in timpanele mele, parea a fi niste lanturi ce ma trag inapoi. as fi oprit autobusul, ca sa ma intorc.

-cand plecasem eu, totul parea mai usor, mai simplu de suportat. dar n-a fost asa. mi-a fost mult mai greu decat ma asteptam. chiar daca luasem totul ca o vacanta, totul fusese de fapt, un iad. numaram orele pana in ziua in care aveam sa ma intorc.

nu voiam sa dorm, ca sa nu pierd nicio secunda din ultimile ore petrecute cu tine inainte de a pleca. dar m-ai luat in brate si m-am simtit acasa. m-ai sarutat si mi-am reamintit cat de norocoasa sunt, in ciuda tuturor ghinionelor care mi-au distrus fericirea.
apoi am adormit.

-m-am asteptat cateva saptamani sa se intample ceva urat, sa se termine, sa continui sa cad in mine. dar ghinionul nu venea. cu el nu venea. nu existau crize de personalitate, nu existau nervi, nu exista nimic rau, iar simplele dureri ale corpului dispareau in momentul in care isi punea varful buzelor sau o simpla atingere a palmii. era cel mai bun calmant pe care l-am luat vreodata.

simteam nevoia sa ma intind, iar scena mi-era rezervata doar mie. m-am intins pe spate si-am privit in intuneric, sperand ca inca esti acolo, privindu-ma.
apoi ti-am mai soptit o data.

"sa nu uiti ca te iubesc."

XII. fara arme [monolog de toamna]

ea, cea cu bucle blonde, parea a avea un par de foc, in lumina pala a reflectoarelor. de la blond, la portocaliu, intr-un final la un fel de rosu stins.

continua sa ma priveasca, de data asta mult mai interesata de cuvintele mele.

-plecase. plecase... plecase iar eu n-am putut sa fac nimic inafara de a regreta tot ce n-am facut, tot ce n-am promis. tin minte c-am plecat din statie in clipa in care el a pus piciorul pe scara. m-am uitat inapoi doar pentru a-l vedea inca o data. apoi n-am mai vrut. n-am mai putut.

parul ei parea a fi dintr-o data un roz pal. ma privea cu o sclipire in ochii ei verzi. era data cu un strat subtire de tus si putin rimel. nici urma de fond de ten, fard de pleoape, ruj sau pudra.

oftase, fara a-si dezlipi privirea de la a mea.

oftasem, fara a-mi dezlipi privirea de a ei.

-am ramas sub pod, asteptand sa plece. nu! nu asteptand, regretand ca pleaca. urland in mine sa fiu tare si sa ma tin de promisiuni pe care nu le-am promis. sa ma tin de nevoia mea de a fi umana. in momentul in care am auzit zgomotul rotilor deasupra mea, am simtit un mic cutremur in propia-mi fiinta.

m-am prabusit in mine fara sa-mi dau seama. am alergat cu mintea dupa tine. am alergat ca sa te rog ceva...

dar m-am oprit cand m-am intors si-am privit ultimul drum facut impreuna. un drum care ducea spre "acasa", dar care m-a adus la ruinele prezentului.

-ploua. in ciuda tuturor zilelor petrecute impreuna, in care ne-a trezit lumina soarelui de afara, azi ploua. am privit spre cer si m-am simtit batuta de soarta. aveam sa ajung acasa uda, goala, nenorocita.

n-ar fi trebuit sa-ti dau drumul, dar am luptat cu mainile goale.

XI. rutina pe retina [monolog de toamna]

-nu vreau sa ma trezesc singura.

-nu vreau sa nu-i simt mirosul parului.

-nu vreau sa nu-i simt capul apasandu-se pe pieptul meu, pe inima mea.

-nu vreau sa nu-i mai simt bratele in jurul meu.

-nu vreau sa nu-l mai sarut in timp ce doarme.

-nu vreau sa fac baie singura.

-nu vreau sa nu mai impart tigari cu el.

-nu vreau sa nu-i mai strang hainele din camera, sau sa i le pun la uscat.

-nu vreau sa gatesc doar pentru mine.

-nu vreau sa nu ma certe nimeni cand fac tampenii.

-nu vreau doar sa-mi amintesc de el.

-nu vreau sa ma plimb singura, fara el tinandu-mi palma dreapta in palma lui stanga.

-nu vreau sa-i spun cat il iubesc doar pentru urechile mele.

-nu vreau sa ma inspir din amintirea lui, din ceea ce-am trait impreuna.

-nu vreau sa ma gandesc cum ar fi sa nu mai existe pentru cel putin doua minute, ceea ce aveam doar noi.

-nu vreau sa privesc periuta de dinti stand singura in paharul nostru.

-nu vreau sa-i stiu parfumul pe altcineva.

-nu vreau sa n-am cui sa-i spun "pana dimineata, sa nu uiti ca te iubesc".

-nu vreau sa nu-i pot saruta fruntea inainte de a adormi.

-nu vreau sa adorm fara el.

X. inceput important [monolog de toamna]

doua lumanari aprinse, inca cincisprezece pregatite sa fie aprinse.

era noapte.

era noiembrie.

erai joi.

am coborat sa fac dus, cand am auzit batai in usa. imi tineam prosopul in jurul corpului, cu mana stanga, in care aveam un telefon si trusa. am deschis usa si te-am privit.

"sper ca e important."

-a fost foarte important pentru mine. a fost atat de important sa te descopar, sa gust fericirea de care uitasem. a fost atat de important sa iubesc necunoscutul. a fost mult mai important sa il gasesc, sa-i dau drumul, sa ma intorc si-apoi sa il las sa plece. la fel de importanta a fost si nevoia de a-l avea langa mine.

voiai sa fumezi o tigara.

eu voiam sa te sarut.

tu-mi citeai gandurile, afisate pe fata mea.

aveam nevoie sa te sarut, de prea mult timp.

era important pentru mine sa te cunosc in fiecare fel posibil. dar crede-ma ca nu m-am asteptat niciodata sa gasesc, ceea ce-am gasit in tine.

el cel cu bucle negre, era de mult plecat. o mai priveam pe ea, cea cu parul rosu, uitandu-se disperata in spatele meu, acolo, in intuneric.

parca-l vedea.

s-a ridicat, a oftat si-a iesit din sala. am urmarit-o plecand.

in sala intrase o tipa blonda, cu bucle dezordonate si incalcite. se aseza in locul ei.

fata ei, era neutra.

m-am ridicat sa fumez o tigara, iar tu te-ai intins dupa mine.

"nu pleca."

te-am privit, incercand sa-mi dau seama daca dormi. ti-am spus ca nu plec, stau langa tine, dar vreau sa fumez o tigara. ai zambit.

am zambit.

am stins tigara abia aprinsa si m-am intins langa tine. m-ai luat in brate si nu mi-ai dat drumul toata noaptea.

-m-am agatat de el, fara sa vreau. am incercat sa-mi dau seama ce voia. am vrut sa-l intreb ce inseamna noapte aceea. am vrut sa stiu daca exista un "noi" sau totul e doar... m-a rugat sa nu spun nimic si m-a sarutat. am inghitit sec si-am devenit neutra.

pana te-am revazut.

IX. trip [monolog de toamna]

el cel cu bucle negre, imi zambea cu ochii. ea cea cu parul rosu parea dezorientata.

m-am agatat de privirea lui si-am incercat sa ma gandesc la trecut. aveam de gand sa-i spun, lui, ei, lor si voua ca iubesc. de parca mi-ar fi auzit mintea, el ma intrebase doar pentru ochii si urechile mele, "il iubesti?".

am mutit.

-da. si vreau sa stiti si voi.

el isi trase scaunul, se ridicase si se indrepta spre iesire. am auzit usa scartaind si ploaia de-afara.

am auzit zgomotul facut de rotile gentii si-am simtit picurii reci de apa, lovindu-mi fata. am simtit frigul muscandu-mi pielea.

te vedeam in fata mea, in platonul tau negru si esarfa alba ascunsa sub gulerul inalt. ploua, iar eu te conduceam spre un nou drum, in care eu voi fi doar cineva care nu va mai insemna atat de mult.

pentru un timp, speram eu.

am ocolit o masina, desprinzandu-ne palmele pentru o clipa. am ramas in spate, urmarindu-te si inghitand sec, intr-o serie de incercari foarte stupide de a-mi stopa nevoia de a plange.

ti-ai intins palma dreapta in spate, spre mine. am privit-o si-am ezitat o clipa, admirand-o, aducandu-mi aminte de prima seara.

-ma fascina. ma fascineaza. ma va fascina mult timp, indiferent ca va stii vreodata sau nu. il iubesc.

VIII. ultima prima data [monolog de toamna]

priveam marginile scaunului. erau putin roase. de parca n-as fi fost prima persoana careia ii asculta povestea.

apoi o intrebare mi-a strabatut gandurile.

"cand a fost ultima data, cand ai facut ceva pentru prima oara?"

-am facut atat de multe lucruri pentru prima data, cu el, incat mi-e teama sa existe o a doua oara cu altcineva, inafara de el. de fapt, nu mi-e teama. pur si simplu nu vreau. intr-o luna am facut mai multe decat in ultimii doi ani.

obisnuiai sa-mi spui ca lucrurile marunte conteaza, deasta le faci. stii bine ca sunt femeie si le observ.

era ciudat. m-ai facut sa ma indragostesc de tine prin tot ceea ce faceai, ziceai, prin felul in care erai tu.

-iar el era doar un necunoscut, stiti? un drum pe care eu nu l-as fi urmat niciodata. stiti si voi, teama pentru necunoscut e incitanta, dar infricosatoare. nu stii niciodata pe ce vei calca la urmatorul pas.

tin minte cand am facut prima data baie impreuna. cand ti-am spalat parul si mi te-ai lasat in brate, ca sa ti-l clatesc.

te-am iubit si mai mult in acel moment. daca pana atunci stiam doar ca ai trasaturi frumoase, acum eram sigura ca tin un barbat atat de frumos, atat de armonios evoluat pe fiecare plan, in propiile-mi brate.

ai strans din ochi si ti-am spus sa nu-ti fie teama, apoi ti-am sarutat fruntea.

si paranoia mi-a curs prin vene.

-daca va pleca, va urma si el un alt drum, sau va continua sa se uite spre drumul nostru, facand doar un mic ocol? adica se va intoarce la mine, intr-un final, nu-i asa? i-am bombardat urechile cu cele mai copilaresti intrebari, dar nu stiam cum altfel sa intreb, nu stiam cum sa-mi mai tin in frau frica, nu mai stiam... nu puteam. un simplu raspuns mi-a dat doza de calm...

"nu vreau sa plec."

VII. nevoi [monolog de toamna]

am privit intunericul din spatele meu. stiu ca esti acolo, dar nu inteleg ce te retine. sper ca n-ai uitat.

"n-o sa uit."

voiam ca tu si eu, sa avem ceva ce n-are toata lumea, desi e pueril sa zic asta. e evident ca nimeni nu are sau va avea vreodata ce avem noi. poate nici noi n-am avut sau vom mai avea vreodata ce avem acum.

te rugam in fiecare seara sa nu uiti ca te iubesc, pana dimineata. chiar daca ei vor veni sa te fure, sau sa ma ia de langa tine...

mai stii? atunci cand prin somn, te-ai intins dupa mine si mi-ai spus sa nu ma duc prea aproape de perete, pentru ca ma vor trage dupa ei si nu ma vei mai putea salva. te-am luat in brate, ti-am sarutat funtea si ti-am zis ca nu e nevoie sa ma salvezi, pentru ca nimeni si nimic nu ma va lua vreodata de langa tine.

-n-o sa uite. n-o sa uite. nu cred ca o sa uite. si daca uita...

ea, cea cu parul ros'ma privea cu ochii inlacrimati, plini de furie. s-a intors spre el si i-a soptit ceva. el i-a zambit bland, punandu-i palma dreapta pe crestet. s-a uitat la mine, pana cand ea, si-a intors privirea ascunzand-o in pamant.

ma deranja sa aflu despre fostele tale iubite. nu ma deranjau ele in general, era doar frica c-ai mai putea iubi pe cineva. de fapt, era doar egoismul meu de a te tine doar pentru mine si-atat.

si frica.

ti-am mai zis ca sunt speriata de ce are sa urmeze, dar n-ai inteles.

-nu. nu vreau sa-i dau drumul. nu inca. nu acum cand eu simt ca pot iubi. in mintea mea cu limitele impuse de el, dar in inima neconditionat.

mi-am fixat privirea asupra degetelor de la picioare.

atunci cand mi te ascundeai la piept, obisnuiai sa-ti incolacesti picioarele intr-ale mele, cum numai tu stiai. mereu ajungeam sa-ti simt degetele picioarelor jucandu-se cu ale mele, pana se incrucisau. si-mi placea asta. imi placea cand ne trezeam atat de imbratisati incat sculpturile lui brancusi pareau a fi mici copii pe langa ceea ce puteam noi.

degetele piciorului stang erau incolacite cu degetele piciorului drept. pareau triste impreuna.

le-am desfacut si m-am uitat inca o data spre intunericul din spatele meu.

am simtit un nod in gat si-am stiut ca nu trebuie sa plang.

-nu ma lasa sa plang...

apoi am rabufnit. daca voi plange, te vei uita urat la mine. daca nu voi face nimic, vei pleca. daca las nodul sa creasca in mine, voi mari spatiul golului ce ma va umple.

vei pleca oricum...

ma doare.

imi musc buza de jos si-mping scaunul, ce mi l-au adus inapoi.

vreau sa urlu, sa tip, sa, sa, sa, sa, sa ma desprind de podea si sa ma intorc in intuneric. vreau raspunsuri la intrebari atat de simple.

-vreau doar sa stiu...

VI. promisiuni paranoice [monolog de toamna]

mi-am ridicat genunchii si mi-am intins mainile spre spatele scenei. am inhalat mirosul de praf si-am lasat curentul din sala sa-mi bantuie mijlocul.

te tineam de brat, deoarece eu aveam manusi si tu-ti tineai mainile-n buzunar, din cauza frigului de afara. ne plimbam pana la magazin. niciodata nu ma lasai sa merg singura, nu stiu de ce. oricum, nu ma deranja.

am cumparat de la o taraba niste rosii, ardei iuti si doua rodii. in drumul spre magazinul englezesc, am observat un cersetor cu un catel. voiam sa-i dau niste marunti, iar tu m-ai oprit certandu-ma.

avea un catel. daca era singur nu-mi pasa. dar avea un catel, stii?

n-am vorbit cu tine pana la magazin, desi tu nu te-ai oprit din vorbit.

am cumparat doua cornuri cu cascaval si trei sticle de suc. trebuia saa traversam strada pana la magazinul polonez pentru a cumpara smantana. in magazin am schimbat vreo doua vorbe cu tine, pe un ton rautacios.

-nu voia sa-mi spuna ca ma iubeste, desi imi repeta zilnic, de cateva ori ca-i sunt cea mai draga. il intrebam mereu dintre cine, deoarece voiam sa aud doua lucruri: mai draga decat ele si, de fapt, al doilea lucru era mult mai important si anula importanta primului lucru, deoarece erau doar doua cuvinte mult prea importante pentru auzul meu. "te iubesc" punct. atat voiam sa aud. nu "te iubesc mai mult decat..." sau "pe tine te iubesc cel mai mult" sau dracu mai stie ce alte "te iubesc"-uri mai existau. eu il voiam pe ala simplu format din doua cuvinte si semnul de punctuatie suprem, adica punctul.

iesisem din magazin. frigul imi lovi fata, scotandu-ma din furia platonica creata mai devreme. ti-am simtit bratul in jurul mijlocului si m-am trezit ca te priveam in ochi, atingandu-ne varfurile nasului.

"saruta-ma, puiut."

si te-am intrebat de ce te-as saruta.

-"pentru ca te..." si pauza. dupa atatea zile in care ma asteptam sa aud cuvintele alea, in momentul in care aveam sa le aud, m-am panicat. pur si simplu m-am panicat. voiam sa-l iau in brate, stiind ca in mintea lui a continuat fraza. dar tot ce-am scos din mine a fost nevoia disperata al creierului meu de a percepe sunetul vocii sale spunand acele cuvinte.

-i-am spus sa-si termine fraza care-a inceput-o. a zambit si-a spus "mi-esti cea mai draga". l-am privit sceptica si desi creierul meu luase deja foc, l-am rugat sa spuna ce-a inceput initial. din tonalitatea lui puteam intelege ca se juca sau ca nu voia sa le spuna. pur si simplu m-a intrebat "te iubesc?". in momentul acela mi-am lasat creierul sa arda si l-am ascultat doar cu inima, fiind fiinta naiva care ma credea, care ma stiam.

te-am luat in brate si-am ramas in fata magazinului, sarutandu-ne cateva minute.

mi-am repetet in minte de zeci de ori, in drumul spre casa, ca asa e. tu chiar ma iubesti, altfel n-ai fi spus-o, deoarece nu pari a fi genul de om care s-o spuna.

mi-am lasat creierul sa functioneze cu partea lui intunecata pana ne-am pus sa dormim.

-nu credeam ca auzind aceste cuvinte, imi voi dispera fiinta de una singura, punandu-mi sute de intrebari fara sens. ba chiar si-n momentul in care m-a luat in brate, inainte sa adormim, desi e stupid ca vorbesc la plural, stiam clar, ca nu aveam sa dorm, ci doar sa-mi autodistrug fericirea cu paranoia instalata din cauza intonatiei sale. l-am sarutat si ne-am privit in ochii. mi-a mutat suvita scurta de pe fata, in spatele urechii stangi si atunci m-am chinuit sa-mi opresc gandurile pentru o secunda. m-am intors cu spatele la el. imi venea sa plang de furie, pentru ca toate intrebarile veneau in valuri mai mari. m-am oprit asupra uneia, dar n-am apucat s-o termin. m-a luat in brate punandu-si o palma pe stomacul meu si una pe ovare, apoi si-a lipit buzele in spatele urechii mele drepte.

"te iubesc."

m-am ridicat.

am privit-o pe ea, cea cu parul ros' si el cu bucle negre. el privea spre ceafa ei iar ea se uita in intunericul din spatele meu.

jur ca l-am auzit spunandu-mi "te iubesc" de acolo, unde privea ea, cea cu parul ros'.

m-am intors.

in ziua in care am implinit o luna, ti-am dat o suvita din parul meu si ti-am zis ca e pentru a nu ma uita. de fapt, era pentru a avea mereu o parte din mine, cu tine, indiferent ca ma vei uita sau nu.

eu n-o voi face.

iti promit.