fantome

realizezi ca viata e tot acelasi drum, pe care il bati dus-intors de n mii de ori, dar tu esti atat de prost, atat de orb ca sa poti vedea asta.
si ce faci pana realizezi asta?
dai cu pumnu-n masa, spargi pereti, iti rupi oasele, rupi oase.
esti naiv, credul, fudul.
speri la o viata mai buna, ca in povesti, ca in filme ieftine, ca in carti de dragoste.
trezeste-te! toate sunt basme.
toata viata ta e la fel de reala ca mos craciun si iepurasul de paste.

si totusi o sa fie fantome atat de reale in viata ta, incat o sa crezi cu adevarat ca iubesti, ca simti, ca vrei o familie cu cineva. ca nu vrei sa se termine totul azi sau maine sau chiar ieri.
si te bucuri ca n-ai murit pana acum si te simti atat de implinit, esti atat de mandru de tine... dar esti atat de orb.
fantoma asta te seaca de energie si tu crezi ca-i dragoste. si-o sa plece si ea. o sa plece... ca toate celalalte. o sa ramai secatuit de sentimente, de viata si-o sa i te rogi oricarui zeitate sa te ia, din nou si din nou si din nou.
aceasta zeitate a ta, o sa-ti trimita cate-o fantoma din cand in cand, ca sa te faca sa te simti viu, sa fii fericit, sa nu-ti pierzi credinta si-apoi ti-o ia.
de ce?
ca sa suferi, ca "sa dai cu capu'", ca sa te doara un timp, ca mai apoi sa devii imun. ca sa devii o masina lipsita de sentimente. ca sa uiti sau pur si simplu sa te intrebi cum e sa iubesti, cum e sa fii fericit.
si cand te vei intreba cum e sa simti, dumnezeu iti va mai trimite o fantoma, ca sa te poti simti implinit. ca sa te simti din nou copil, adolescent, sa crezi ca iubesti, ca esti iubit, dar adevarul e ca nu vei fii niciodata la fel de iubit precum vei iubi tu. nu... fantomele nu iubesc, ele se hranesc cu iubirea ta. si cand te-au facut sa intelegi ca ele nu simt nimic pentru tine, te vor dobori, te vor devora si vor lasa demonii din tine sa-ti sfasaie pielea si tot ce-a mai ramas intreg din tine.
iti vor desena amintiri pe retina si-ti vor scrijeli initiale pe suflet. amintirile te vor macina, iar initialele te vor arde.
si te rogi zeului tau sa te salveze, si te rogi pentru o alta fantoma.

deschide ochii.
si tu esti o fantoma...

11:56

i thought I understood it, but I didn’t… Not really. 

I knew the smudgeness of it. 

The eagerness of it. 

The idea of it. 

Of a “you and me.”

e 49. 

simplu. 13.

4.

2.

noi doi.

voi bate de doua ori, sau patru?

de trei, ca-n bazme.

o femeie bruneta cam de statura mea, deschise usa. ma privea nedumerita.

-va pot ajuta cu ceva?

m-am uitat la ea si-ncercam sa-mi dau seama de ce nu ma recunoaste. am privit usa, in speranta unui numar sub vizor, dar degeaba. 

nu-i raspund imediat. ridic un deget in semn de asteptare si ma intorc in jur. 

ii vorbesc cand sunt cu spatele la ea.

-credeam... nu. nu. nu! stiam ca asta e usa. e etajul 8, nu? 

-draga mea...

la auzul acestor cuvinte, mi-am pirdut toata frica, intorcandu-ma intr-un zambet spre ea.

-pe cine cauti?

am simtit cum ma prabusesc. 

e ea. sunt sigura.

asta e usa. sunt sigura.

a uitat de mine. sunt sigura.

vreau s-o intreb de ce m-a uitat. vreau s-o intreb daca ma uraste. vreau s-o intreb daca mai are aranjamentul floral de la mine sau daca mai stie cand am servit o savarina si-un pahar de vin impreuna. vreau s-o intreb daca mai stie cat de mult ii iubeam fiul...

am privit-o in continuare, tacand din gura, torturandu-mi sufletul. am inceput sa plang. imi simteam picioarele fugind de sub mine.

liftul pornise in dreapta mea.

-mama, vezi ca vine ...

s-a oprit in spatele ei, inghitindu-si cuvintele. 

-de ce? de ce n-ai zis nimic?

se intoarse spre mine, fiind mai nedumerita.

-e? e ea? s-a... s-a intors?

a dat-o la o parte si m-a luat in brate.

n-am realizat ca ma strangea la piept. 
tremuram amandoi, iar eu inca o priveam pe mama sa, peste umarul sau. nu eram capabila sa clipesc sau sa vorbesc.
-shhh. calmeaza-te. e ok acum, da? nu mai plange. esti aici.
imi lipisem obrazul stang de urechea lui dreapta, simtindu-i cei doi cercei adancindu-se in piele...


de aici va las sa va imaginati fiecare ce vreti. devine mult prea personal pentru mine, asa ca nu voi continua.
momentan sunt prea instabila pe fiece plan, so bare with me.

numb

singurul motiv pentru care m-am agatat de trecutul meu si l-am tot retrait, e pentru ca nu-l pot schimba.
iar voi, tu, eu, noi toti ne-am schimbat.

n'est pas fini

iar daca totul e cum zici tu si nu mai exista nimic, te voi crede cand vom inceta sa mai simtim.


ne certasem. din nou. fara motiv, ca de obicei.
desi amandoi eram constienti ca sunt doar cateva saptamani, relatia noastra parea a dura de prea multi ani. petrecusem atat de mult timp impreuna [si totusi atat de putin], incat fiecare cearta parea a fi doar o gura de aer, de la fereasta deschisa.
si totusi, era mai usor sa ma intorc de la fereastra, stiind ca esti in spatele meu, asteptand la randul tau, gura de aer proaspat.

era trei dimineata, iar eu nu mai suportam lumea din jurul meu. distractia, muzica, lumea, pur si simplu ma zgariau pe creier. tot ce voiam e sa ajung la tine pentru a indrepta situatia.
daca nu stii despre ce vorbesc, iti voi reaminti eu:
mi-ai spus ca nu vrei sa te atasezi si totusi te deranjeaza atat de tare ca sentimentele mele nu sunt 100% doar pentru tine.
mi-ai spus ca nu vrei sa ma mai vezi.
mi-ai spus ca esti un prost...
mi-ai spus... mi-ai spus atat de multe, fara sa stii ce simt eu.
iar eu, eu te-am lasat sa crezi ce-ai vrut.

era frig in noaptea aia. era februarie si ploua.
gandul ca voi ajunge la tine, ca am pornit spre tine m-a facut sa alerg.
da, alergam de una singura, prin ploaie, intr-un oras pustiu, bantuit de noi doi tinandu-ne de mana, sarutandu-ne in fata facultatii, pe banca din parc, in inima orasului. bantuit de intalnirile noastre naive...
m-am oprit sub pod. m-am oprit si mai c-am dat inapoi, respectandu-ti dorinta de a nu ma mai vedea. apoi nu mi-a mai pasat. trebuia sa te vad, trebuia sa-ti spun cata nevoie aveam de tine, desi n-am avut niciodata nevoie cu adevarat.
eram in fata usii si ezitam. era lumina la geamul tau, iar eu inca nu stiam ce sa fac... apoi ti-am batut in geam.
mi-ai deschis usa. nu erai prea fericit sa ma vezi, sau cel putin asa voiai sa-mi dai de inteles.
m-am intins in pat langa tine si crede-ma c-am incercat, am incercat sa-ti spun cat de rau mi-a parut pentru tot, dar pur si simplu n-am avut puterea de a vorbi.
m-am aproipat sa te sarut si te-ai intors.
ti-am intors fata spre a mea, cu doua degete. te-am privit in ochi si te-am mintit.
-e ultima data...
nu mi-am terminat fraza, pentru ca nici tu, la fel cum nici eu nu credeam, nu voiam sa fie ultima data.
atunci am simtit tot ce simti pentru mine si de atunci mi-a fost frica sa-ti mai dau drumul. chiar daca mi-a fost teama ca acel sarut se va sfarsi si vom sfarsi si noi.
dar n-am sfarsit.
ne-am sarutat din nou si din nou si din nou si din nou si noi n-am sfarsit in seara aceea.
nu... n-am sfarsit ca tigarile pe care le posteam.
nu... n-am sfarsit.
m-ai tinut in brate in seara aceea.
pentru tot restul serii, m-ai tinut in brate, de parca nevoia de a fi unul langa celalalt era cu adevarat speciala.
iar eu, eu te-am crezut.

It was supposed to be an endless day

gravitatie

cuvintele devin atat de grele, in timp ce oamenii devin atat de usori.

imi pipaiam cu limba, obrazul interior. simteam carnea vie si sangele ce curgea din cele trei crapaturi. 

ma uitam la mainile mele, la varfurile degetelor si venele de pe brate. 

pulsau.

te vedeam pe tine.

te vedeam in varfurile degetelor, in palme, pe maini, pe brate.

te simteam pe umeri, pe gat, pe ceafa, pe crestet, pe frunte, in ochi, pe nas, pe obraji, pe buze, pe varful limbii, in craterul din interiorul obrazului drept, in sange...

din zambetul creat de ea, m-am trezit privind covorul de sub mine, sperand ca cei trei metri dintrei noi doi sa nu existe. sa pot sa stau cum am stat altadata, langa tine, fara ca tu sa te strambi, fara a-ti fi greu de suportat...

am ridicat privirea ca s-o intalnesc pe a ta in trecere. 

ti-am privit trasaturile fetei, aducandu-mi aminte de orele in care imi placea sa te privesc dormind. cand imi placea sa cred ca voi reusi sa pot desena ceea ce vad, sa pot crea mai mult din "noi" decat ceea ce era.

m-am izbit de un zid cand am realizat ca tot ce-a fost nu e atat de diferit de ceea ce e acum, doar ca atunci nu aveam toate limitele de acum. 

stii, nu-mi pasa de limitele tale, le pot sparge, le pot mototoli si le pot arunca la gunoi, dar n-o fac. daca tii minte, ti-am promis ca te voi respecta, chiar daca ai intrat in viata mea cu bocancii si-ai spart unele lucruri. am invatat sa tin la tine pentru cine esti, chiar daca nu mi-a placut.

apoi am devenit pur si simplu masochista.

ea isi bagase degetele in parul meu, masandu-mi incet crestetul capului, fruntea, tamplele, ceafa, gatul, umerii, bratele, incheieturile, palmele. simteam cum te distruge, te zdrobeste intre degetele ei si pielea mea. am profitat de asta si m-am simtit mai usoara de tine. 

nu stiu de ce. chiar nu stiu de ce m-am uitat din nou spre tine. in momentul in care ti-am intalnit privirea, pentru cele 22 de secunde in care ne-am privit, am realizat ca ea nu te zdrobea, nu ma golea de tine. nu, tu nu erai pe pielea mea, ci dedesupt. tot ce facea ea, era sa te impinga in interiorul meu. sa te simt in creier, in sange, in mine.

voiam sa plec. 

voiam sa tip. 

voiam sa te lovesc. 

voiam sa plang. 

voiam sa-mi spui ca totul e bine. 

voiam sa-mi spui de ce te-ai autoinvitat in viata mea, de la bun inceput.

voiam raspunsuri.

m-am ridicat si-am iesit din camera, pe langa tine, fara a te atinge, fara a inhala mirosul tau. 

am iesit din intunericul din casa, intr-un soare bland. 

mi-am privit picioarele si mi-am ascuns capul sub gluga.

cuvintele au devenit grele in varful degetelor. 

numele tau a devenit insuportabil de greu pe varful limbii.

e un nou inceput.

-nu sunt sigura ca-l vreau.

buna, din nou, celui ca mine

nu. nu vreau sa te deprim sau altceva.

si nu, nu incerc sa ma reintorc in viata ta. nu esti automatul de cafea, iar eu nu sunt fisa cu care ne vom bea cafeaua.

vreau doar sa stii ca mi-e dor de tine.

vad... vad ca ai crescut. ca am crescut amandoi, invatand lucruri fara a fi impreuna. si nu-mi place. ne-am facut planuri si ne-m promis ca vom fi impreuna in putin timp... si unde s-a ajuns?

s-a ajuns la ce te-am rugat eu sa nu faci, doar ca... da stiu, te-am rugat sa nu pleci, dar am facut-o eu.

mai stii cand ti-am zis ca esti singurul motiv pentru care as ramane? raspunsul tau n-a fost suficient de rapid, iar eu am spus DA distantei, inainte de a auzi DA-ul tau.

la naiba... abia acum realizez cat am pierdut, dar e de apreciat tot ce-am invatat.

totusi...

mi-as fi dorit sa fiu acolo cand te urci pe pervazul geamului pentru a fuma o tigara, doar ca sa-ti spun ca nu-mi convine. doar stai la etajul opt...

uite, nu-mi gasesc cuvintele, dar stiu, stiu ca vreau sa stii ce simt eu acum. nu, nu zambi, stiu ca stii, dar... nu ti-am mai spus-o de atata timp...

cat a trecut? cat timp a mai trecut...

of... vreau, vreau sa ametesc din nou de la un sarut. mi-e atat de dor de asta. sa fim in troleu, inconjuriati de ciudati care sunt mai normali ca noi, sa fie foarte cald si noua sa nu ne pese. sa stim doar ca mergem acolo, sau dincolo, fara a ne pasa c-am mai trecut pe langa cladirile astea vreodata.

mi-e dor sa-mi spun mie, insumi ca nu vreau sa fie totul un vis, apoi tu sa-mi confirmi gandul, strangandu-ma in brate.

stii, n-am spus suficient. simt eu ca n-am spus suficient, dar tu intelegi. nu? intelegi...

inca imi intelegi nebunia, nu?

p.s. a fost o plimbare de tinut minte.

si eu.

straini in noapte

vezi tu, ideea nu e ca nu te vreau inapoi, ci ca nu mai am nevoie de tine.

intru in casa si privesc multimea, inca din pragul usii. simt miros de chimicale si-mi aduc aminte de "zilele bune".

ezit.

pot face asta din nou.

iti aud vocea si ma blochez la intrarea in camera. ma intorc spre tine si ma prefac ca nu vad pe cine tii in brate.

ma uit in multime in speranta ca voi vedea un cunoscut care sa-mi sara in fata. zambesc si incep sa cred ca dumnezeu exista. cel putin alea zece minute din viata.

ajung in bucatarie si-mi rulez o tigara. sunt intrebata daca doresc sa ma intorc la vechile mele obiceiuri si refuz zambind.

treci pe langa mine privind inainte. daca tot sunt la capitolul religie iti zic sincer, mi-a zburat gandul la un asin. incep sa rad de una singura si-mi dau seama ca sunt prea obosita si prea plictisita de obiceiurile tale tampite, de tot orgoliul asta masculin, de toate copilariile pe care le faci.

ma duc sa ma spal de vopseaua colorata ramasa pe maini. ma privesti, apoi te uiti in alta parte. raman doua secunde pe hol si oftez. ma prefac, din nou, ca n-am vazut.

iti continui sarada, trecand de inca patru ori pe langa mine.

vreau sa plec acasa.

ma iriti.

ma sufoci.

ma faci sa tremur de nervi.

-buna. nu te-am vazut.

-cu siguranta.

ma iei in brate si-mi doresc sa te pocnesc. te vreau departe de mine.

spui ca revii, dar n-o faci.

n-ai facut-o nici prima data, n-o faci nici acum. de la tine ma astept la ce-i mai rau, acum.

lumea din jur incepe sa-mi intinda nervii, asa c-o iau spre casa.

drumul e mai lung de cat e de obicei. ma gandesc ca cel putin am timp pentru a evalua tot ghinionul acumulat pe ziua de azi.

intr-un final realizez c-am renuntat la doua dependente si nu pot decat sa-ti multumesc pentru cine esti si ce faci.

pana aici am mers impreuna.

de aici te descurci.

Secretul din gradina

mi-as fi dorit ca fiecare dintre voi sa fiti unde sunt eu acum, privind stelele.

sa asteptati ca din tot hexagonul asta de cer care-l vad, sa pice o stea, pentru ca am doar o singura dorinta [acum, cel putin].

ce tot atata?

mi-era putin dor de ei.

cred ca de fiecare data cand trec prin momente nasoale ma ascund intre metale. oricat de punk, dnb, dubstep sau ce pana mea mai ascult, am fost, sunt si voi ramane a metal head.

nimic nu ma calmeaza mai bine decat o muzica buna [prin muzica buna ma refer la toate ramurile rock-ului] :)

so my personal favs [mint, toate sunt]:

[nu. nu se putea fara asta ]

fuck!

de acel TU

ar trebui sa stii ca si eu pot lua decizii de una singura.

sunt propiul meu judecator.

-ce-ai face daca ti-as spune ca m-am indragostit de tine?

-nu stiu. m-as bucura.

ma tineai in brate de ceva timp, de parca asta ar fi sters tot ce s-a intamplat inainte.

mi-era greu sa-ti recunosc. [sau nu]

ti-am simtit nasul ascunzandu-se dupa urechea mea stanga.

-atunci... bucura-te.

daca te-ai intrebat cum am ajuns la asta, e simplu: mi-ai cerut, ti-am dat.

mi-ai cerut sa fiu 100% cu tine. am fost, ca sa ce?

poate de data asta vei asculta, vei intelege, acum ca totul s-a terminat.

da. ai citit bine, s-a terminat.

nu mai vreau motive care nu exista pentru simplul fapt ca esti atat las [cand te credeam total opusul]. nu pot sa cred asta, dar mi-ai facut atatea chestii la care nu m-as fi asteptat pentru nimic in lume, in special venind din partea ta.

din partea prietenilor mei, ai tai, ai nostri, poate. dar nu a ta.

mi-ai demonstrat cat potential ai, mi-ai demonstrat ca n-am nevoie de altcineva, mi-ai demonstrat atatea lucruri de care am fost atat de placut surprinsa sa le gasesc in cineva care nu-i de nasul meu.

mi-a placut ce-am gasit in tine.

inca imi place ce stiu si ce-am gasit in tine.

in acel TU pe care il cunosc eu, fara ca ceilalti sa stie ca existi.

in acel TU cu care am mers la muzeu. in acea zi ploioasa si friguroasa, in care m-ai facut sa ma simt atat de bine.

stii, n-am sa uit ziua aia, ti-o spun ca sa stii...

purtai geaca ta groasa de iarna, o pereche de pantaloni de trening gri si niste bocanci.

"-hai sa mergem la muzeu.

-cum sa mergem la muzeu? eu nu merg la muzeu cu tine imbracat asa"

am ras putin in ziua aceea. am ras mai mult...

cred, cred ca atunci m-am indragostit de tine.

aha.

atunci. in ziua aia.

atunci cand m-ai asteptat pe bancuta din muzeu, mi-ai sarutat fruntea si-apoi buzele.

ti-ai inchis ochii cand m-ai sarutat. nu obisnuiai sa faci asta.

cred... cred c-ai uitat de ziua aia, nu?

stii, de fiecare data cand faceai vreo tampenie, ma gandeam la ziua aceea, sperand sa-l mai vad pe acel TU, dupa toate certile noastre. cred ca de-asta acceptam fiecare cearta, stiind ca ne vom impaca de fiecare data si voi putea sa te am din nou, pentru o seara, sau uneori chiar o zi sau doua, asa ca-n ziua petrecuta la muzeu.

patetic, dar asa e.

as mai scrie, as mai avea multe de scris, de spus, de a-ti explica de ce n-am plecat pana ieri.

ti-as spune si de ce-am ales sa renunt, dar nu vei intelege.

gara, metroul, mainile, martie.

"astazi am plecat. e un an de cand te-am lasat in gara aceea blestemata. e un an de cand te vad prin geamul sters al trenului. un an de cand ai alergat dupa tren pentru a ma saruta inca odata. un an de cand m-ai privit in ochi si m-ai alintat.
e un an, dragul meu..."

am recitit fragmentul acesta de cel putin 10 ori. la un moment dat, chiar te vedeam stand in fata mea, pe peron, privindu-ma.

m-am gandit la prima clipa in care te-am vazut, la fericirea care m-a lovit de nicaieri.

coborasem din tren cu ionut si ma gandeam c-ar trebui sa-ti trimit un mesaj, c-am ajuns. mi-am scos telefonul si m-am pus pe scris, apoi pe sters, pe scris si tot asa, pana m-am oprit pentru a arunca o privire in fata. lumea se impingea, trenurile fluierau si era destul de frig in gara de nord.

aveai o geanta sport la picioare si ma priveai zambind. ti-ai intins bratele spre mine iar eu am fugit ca un copil prost spre tine, uitand de ele mesaje.

m-ai strans in brate, apoi m-ai luat de mana si nu mi-ai mai dat drumul.

stii, chiar imi aduc aminte fiecare detaliu, mai putin numele locurilor...

gara, metroul, rudele tale, plimbarea prin mall, faza cu bluetooth-ul [o mai fac si eu din cand in cand], sarutul, furisatul in internat,cadoul, gelul tau de dus uitat in baia comuna [imi pare raaaaaau pentru asta], periutele noastre de dinti identice, colegul tau de camera enervant [care avea ceva cu ungurii], plimbarea in drum spre statie, mirosul primaverii, salata oribila de la kfc, plimbarea prin herastrau, veveritele, bagajul, gara, sarut si atat.

dar ceea ce-mi va ramane mereu tatuat pe creier va fi mirosul primaverii, zambetul tau cand ma asteptai in gara, pe tine fredonand "leben...i feel you" de la schiller si ultimul sarut. da, atunci cand ai alergat dupa tren si m-ai sarutat inainte de a se inchide usa.

apoi reintalnirea la doi ani si noua luni. atunci cand intelesesem ce s-a intamplat cu noi, cu tine, cu mine, cu nerostitele, cu deja-vu-ul continuu. gara, metroul, mainile.

cu vina mea, cu grija ta, cu nevoile noastre ce nu mai erau comune.

surprinderea, fericirea, plansul, sentimentele aruncate mult prea departe pentru a mai fi intelese. cu adio-ul sec, de care nu stiam.

cu o alta reintalnire in care am inteles ca totul a luat sfarsit.

sunt patru ani de atunci.

iti multumesc pentru tot ce m-ai invatat sa iubesc.

noi nu avem nevoie de cuvinte pentru a stii ceea ce simtim. niciodata n-am avut cu adevarat nevoie...

ciocolata albastra

se schimbase.
se schimbase totul.
acum nu ma mai intreb daca am facut bine ce-am facut. de data asta sunt sigura ca e cea mai buna alegere.
se intoarce spre mine si imi zambeste.
ma intreb daca imi citeste gandurile.
-vino aici.
isi intinde mana spre mine.
stau in pragul usii si-l privesc. ezit, doar ca sa nu-mi arat extazul care ma lovise.
sta acolo, pe salteaua pusa in mijlocul curtii din spatele casei. crapa de zi si e frig.
isi incolaceste bratul drept in jurul umerilor mei, apoi imi saruta fruntea.
-ti-e frig?
-nu.
as spune atat de multe lucruri, dar sunt muta. nu sunt in stare sa-i vorbesc, fiindu-mi frica de impactul vocii mele cu ceea ce vad, aud, simt.
noi, frigul, dimineata, cerul rosu, culorile vii, zidul din caramida, casele, cele doua pisici de pe gard, tisa din partea dreapta a gardului.
imi scot tutunul si foitele, apoi gasesc un filtru murdar pe fundul gentii. incep sa-mi rulez, fara sa-mi dau seama ca vorbesc.
-o sa privim rasaritul impreuna?
-aha. auzi, ai vrea sa fim ca ei?
ma intreaba in timp ce priveste cuplul din dreptul usii.
-nu.
-foarte bine.
-crezi?
tace.
-m-am obisnuit sa nu fim ca ei.
-dar ai vrea sa fim ca ei?
-uneori.
se ridica si se plimba in fata mea.
-doar uneori. si... ei bine, doar uneori suntem ca ei.
nu zice nimic si pleaca in casa.
afara se raceste. imi trag gluga in cap si ma intind pe salteaua murdara. imi aprind tigara si-o fumez stand pe spate.
ma gandesc ca cerul e o ciocolata mare alba si albastra. azi sunt inventatoarea ciocolatii albastre. incep sa rad si ma gandesc ca stelele sunt stafide, iar luna un biscuite mare cu martipan patat cu scrum de tigara.
-vino inauntru. o sa-ti fie frig.
-nu.
stiu ca sta in pragul usii. astept sa plece, ca sa ma pot intoarce la luna mea cu martipan si ciocolata albastra.
il aud indepartandu-se si-mi dau seama ca nu mai vreau luna cu martipan. vreau sa vina langa mine, sa abereze sau sa fie serios. vreau sa ma plimb dupa el, ca de fiecare data cand se intoarce sa stie ca sunt acolo daca are nevoie de mine.
ma ridic si-mi strang genunchii la piept.
nu mi-e frig, doar ca nu ma pot misca. gandurile ma storc de energia fizica si simt ca o iau razna.
nu vreau sa renunt la asta.
imi scot telefonul si ma decid sa sun acasa. acasa, dar nu chiar acasa.
el revine si ma saruta, reamintindu-mi ca sunt aici, nu acasa.
ma bucur de el si-mi pare rau de vocea cunoscuta si atat de draga mie, de acasa.
imi dau seama ca acasa nu mai exista...de ceva timp.
inchid telefonul si-l vad stand in prag, zambind.


apoi, incep sa ma simt acasa.

nevoi speciale

m-am pierdut in ganduri atat de albastre, transformandu-mi inima-n scrumiera.

-indiferent din ce pozitie privesti situatia, tu tot ai de pierdut.

priveam tuburile de ketchup de pe masa. numarasem deja 6 miezuri langa mana lui si 3 langa a mea. pe fundal auzeam o piesa de la adele.

mi-am ridicat privirea spre el si m-a pufnit rasul.

-piesa asta e perfecta pentru ce se intampla acum. e asa... o drama.

apoi am realizat ca eu chiar aveam de pierdut, cand in sfarsit luasem o decizie asupra careia nu mai aveam niciun drept.

-decizia nu-mi mai apartine, nu-i asa?

-nu stiu. e treaba voastra.

-spune-mi.

-nu. e treaba voastra.

-am sa merg pana la el.

-acum?

-da.

-e ora 2 noaptea, esti nebuna?

i-am zambit.

-nu raspunde. a fost o intrebare retorica. chiar ai sa mergi?

-da. stii, maine poate fi prea tarziu... sau altcineva.

-stai, tu... tu ce vrei?

-tu ce zici?

-nu vreau sa...

-mda. asa e. oricum, voi respecta orice decizie va lua.

-okay. gata. suna-l si spune-i ca mergi.

-nu.

-ce nu? nu mai mergi?

-ba da, dar nu-l sun.

m-am ridicat de la masa atat de sigura pe mine. mi-am privit reflexia in geamul din spatele lui si mi-am dat seama ca toata speranta mea, era la fel de stearsa ca si eu, cea dinaintea mea.

-uite... am plecat.

-succes.

am intins mana spre cea stearsa si-am apucat manerul rece. apoi m-am uitat pe mine, acolo, in geamul unui fast food si-am luat-o incet spre locuinta lui, situata in celalalt capat al orasului.

mi-am aprins o tigara si-am inhalat fumul alaturi de aerul rece si umed al angliei. m-am oprit si m-am intors in spate, privind spre parcul in care ne-am decis sa ne intalnim in mijlocul noptii.

era frig, el mirosea a whiskey si se scuza pentru asta. eu rulam niste tigari, tremurand de frig, incercand sa-l conving ca nu mi-e frig.

m-am intors inapoi la drum, zambind.

-imi aduc aminte de acele cateva ore, dinainte de scoala. noaptea noastra placebo...

mi-as fi dorit sa stiu dinainte...

ma gandeam cum ii voi spune, fara sa fiu o ipocrita ca si ultima data, ca am nevoie de el. el nu va intelege ca eu m-am schimbat complet intr-o saptamana, intr-o singura seara. viata mea luase o intorsatura atat de neasteptata, incat el si ei doi pareau a fi singurii oameni capabili sa inteleaga.

-nu mi-e frica de cine am fost, ci de cine sunt acum, daca n-ai fi tu. ideea e ca oricum, nu-mi vad prezentul fara voi trei, dar tu, tu trebuie sa stii.

am realizat ca imi vorbeam mie, cu barbia ascunsa-n esarfa de la gat. mi-am ridicat ochii din pamant si-am privit orasul gol. apoi m-am pierdut in peisajul trist.

nu stiu cand am ajuns in fata usii sale si nici cum. drumul dintre casele noastre dura mai multe ganduri rele si prea putine bune.

mi-era frig.

ascultam placebo.

si el era aici.

am ramas acolo cateva clipe, pana mi-am facut curaj sa bat in geamul sau, de langa intrare.

-credeam ca n-ai sa mai vii.

da nu nu te iubesc

.

this picture

am inceput sa vad abia dupa ce mi-am inchis ochii.


vocea lui molko imi rasuna in urechi. ma chinuiam sa-mi fac proiectul pentru a doua zi, la arhitectura. apoi mi-am adus aminte ca ai fi stat acolo, in camera cu mine pana mi-as fi terminat proiectul, doar ca sa-mi zici ca e total gresit.
am privit desenul si-am oftat.
tu n-ai fi vrut sa ascultam Placebo, dar ai fi ascultat pentru ca imi plac mie. tu mi-ai fi spus ca lucrarile mele nu sunt bune si ca pot mai mult, iar eu m-as fi enervat. tu m-ai fi luat in brate si eu as fi sperat sa te aud spunandu-mi acele cuvinte, uitand ca m-ai scos din sarite.
m-am intins dupa tutun si-am inceput sa-mi rulez o tigara. am tras primul fum in piept. are un gust absolut groaznic. am inchis ochii si-am inceput sa-ti reascult vocea. pentru o clipa, eram acasa.
am simtit doua brate incolacindu-se in jurul umerilor mei si abia atunci,m-am rupt din trecut. mi-am dat capul pe spate si m-am uitat in ochii lui fara sa spun un cuvant. a ramas asa, cercetandu-mi privirea, incercand sa desluseasca ce-mi trece prin minte.
n-a vorbit.
n-am vorbit, dar i-am citit nevoia de a sti.


dragul meu, TU nu vei fi niciodata EL. niciodata...


am privit-o stand pe patul meu. purta o pereche de chiloti alb cu mov si tricoul meu in dungi alb-negru. fuma o tigara si se temea de privirea mea. se juca cu un fir de-al ei de par, cazut pe asternut.
-stii, imaginea asta am s-o tin minte toata viata...
s-a intors spre mine cu ochii mari, incercand sa-mi ceara mai multe detalii fara a vorbi. dar eu, eu voiam s-o aud vorbind.
-asa cum?
-asa cum esti acum: in tricoul meu, fumand o tigara, cu lumina pala venind in spate, cu fumul din camera, stii? asa... asa, cum esti tu.
-ce-ti veni?
-nimic. voiam doar sa stii.
apoi i-am sarutat genunchiul drept.
nu si-a dezlipit privirea de la mine. mi-a pus palma pe obraz, apoi mi-a desenat conturul tamplei cu buricele degetului. s-a aplecat si mi-a sarutat buzele, inchizandu-si ochii. m-am intrebat pe cine vedea cand ii inchidea...


mi-a sarutat fruntea apasat, apoi varful nasului usor. s-a tras inapoi si m-a privit inca o data. de data asta, avea privirea unui copil. a zambit.
-mi-a fost dor de tine.
am inchis ochii si l-am sarutat, iar tu, n-ai mai existat in prezentul meu.

un proces din sticla

eu am mintit o data, iar tu tot timpul.

iesisem de la biblioteca.

m-am izbit de zidul de frig dinafara cladirii. m-am asezat pe bordura de langa scarile din fata facultatii de psihologie.

mi-am scos tutunul, foitele si filtrele. mi-am rulat doua tigari: una pentru acum si una pentru urmatorul loc care avea sa-mi aduca aminte de tine.

-aici a inceput totul. pe scarile astea te-am cunoscut. aceasta e ultima cladire in care am intrat ca un cuplu, tinandu-ne de maini, mintindu-ne frumos.

mi-am aprins prima tigara si mi-am luat blocul de desen sub brat. apoi am pornit spre casa.

tigara mi se stinse in locul in care ne oprisem o data, ca sa ne rulam cate-o tigara. mi-am reaprins tigara si mi-am vazut de drum.

am trecut pe langa pizzeria in care ma asteptai intr-o seara, pe cand eu eram intr-un magazin incercand sa-mi fac curaj pentru a vorbi cu mama ta.

un tip de culoare ma oprise sa-mi ceara un foc. incerca sa inceapa o conversatie cu mine, dar l-am lasat vorbind. probabil m-a injurat, dar vocea ta rasuna mult mai tare in capul meu.

am ajuns langa parcul in care aveam sa-ti scriu, candva, din biscuiti si alune, ca te iubesc. veveritele aveau sa culeaga literele si sa pastreze secretul nostru peste iarna.

-n-a fost. nici nu va fi.

m-am decis s-o iau pe scurtatura. trecusem de fosta mea locuinta, acolo unde ne-am sarutat prima data, unde ne-am tras-o prima data, unde ti-am spus prima data "te iubesc", unde ne-am facut planuri de a ne muta impreuna, unde ne-am facut planuri pentru un viitor scurt impreuna. acolo unde au inceput toate minciunile.

am ajuns la intersectia de la care m-am intors intr-o seara, speriata. te cautam. ai intarziat aproape o ora, iar eu ma panicasem. m-am intors smiorcaindu-ma, gandindu-ma la ce-a fost mai rau. te-am vazut la coltul strazii si-am luat-o la fuga spre tine. ai ras, m-ai strans in brate si te-ai bucurat ca mi-am facut griji pentru tine. apoi mi-ai sarutat fruntea si mi-ai spus ca n-am de ce sa-mi fac griji. vei fi mereu acolo.

-o alta minciuna.

imi doream atat de mult sa ma intorc si sa te vad acolo. m-am oprit si mi-am ridicat privirea din pamant. m-am uitat in fata si-am scrasnit din dinti.

-a fost ultima data cand mi-am facut griji pentru tine iar acum e ultima data cand imi va trece prin cap sa ma intorc spre tine. daca ma intorc acum, ma voi uita mereu la ce-a fost intre noi, la... noi.

mi-am scos a doua tigara si am aprins-o.

mi-am continuat drumul zambind.

-mi-ai reprosat ca te-am mintit, cand tu aveai nevoie doar de un motiv pentru a-ti termina jocul. nu se pune problema minciunii mele puerile, ci a lipsei tale de curaj. te-am lasat sa ma calci in picioare si sa faci ce vrei din mine. ai fost prima persoana careia i-am permis asta, prima persoana cu care am facut atat de multe lucruri pentru prima data, incat acum, sincer, stau si ma gandesc, dracului, UNDE MI-A FOST CAPUL? dar dragul meu, esti si ultima persoana care a facut ce-a facut. problema e ca nu ma cunosti si nici nu te-ai sinchisit in a ma cunoaste cu adevarat. daca ai fi incercat, acum ai fi stiut ce gandesc si unde ti-e locul.

tigara mi se stinse in dreptul unei intersectii oribile.am reaprins-o inainte de a traversa. ideea e ca la intersectia asta, nu stii niciodata de unde vine sau merge o masina. am pus piciorul pe sosea, apoi am auzit motorul masinii de dupa colt. m-am tras inapoi si-am asteptat sa treaca. am ramas acolo, pana cand jarul tigarii mi-a ars degetele. te-am privit tinandu-ma de mana, mergand spre taraba cu legume. m-am trezit ca mergeam in spatele nostru, urmarind povestea noastra.

tipul de la taraba imi spulberase visul.

-unde e prietenul tau? intotdeauna veneati impreuna aici.

l-am privit tampa, incercand sa-mi caut cuvintele.

-nu mai e.

-dar ce s-a intamplat?

-ah nu. nu. dumnezeule. nu. pai, nu mai e aici. atata tot.

-si cum merge relatia?

-nu mai merge. atat tot.

apoi am plecat, lasandu-l sa-mi vorbeasca.

ajunsa in fata casei, mi-am propus sa nu mai fiu cine am fost.

niciodata.

-priveste ciuburile din portofelul tau. sper sa te tai in ele.

azi voi fi tu

radea.
tipa.
canta.
dansa venind spre mine, in rochia ei alba patata cu sange.
zambea.
-bine te-am regasit. la fel ca si aseara, ca si alaltaseara, si ca in celalalte seri, in care el n-a fost acolo sa te mai protejeze. mi-a fost dor sa te tarasc prin chin si haos. uite, stiu un joc nou...
m-a prins de maini si m-a murdarit de sange.
-ah, stai linistita, e sangele tau. porti o gaura in piept, nu o inima.


Shawn ma prinse de umeri.
-trezeste-te! trezeste-te! ninge!
am deschis ochii brusc. il priveam buimacita, uitand ca mi-am petrecut cel putin ultimile 30 de ore in casa lui.
-poftim? cum sa ninga? aici nu ninge.
-ba daaaaaa! ninge!
il priveam, uitand de ultimile ore pline de tortura. zambea, din ochi, din buze. mi-a sarutat fruntea si s-a uitat lung in ochii mei.
-vrei cafea?
-n-nu.
-ti-e foamne?
-nu.
-esti bine?
-da...
-vrei sa mai dormi?
-putin.
-eu ma duc pana la...
-nu! ramai aici. stai pe pat pana adorm. te rog.
-dar trebuie sa... hai nu fii copil!
mi-am tras plapuma in cap, sperand sa intre in joc. sperand sa fie si el copil.
am auzit usa inchizandu-se.
-eu sunt un copil... cu nevoi.
am privit tavanul sperand sa se deformeze, devenind cerul de afara. sa ninga. sa ninga peste noul pat strain. sa ninga si sa-mi fie frig si pe dinafara.
am auzit-o strigandu-ma inapoi pe campul ei de joaca. ea voia sa se joace cu mine.
m-am ridicat si mi-am tras tenisii jerpeliti in picioare. apoi mi-am adus aminte ca afara ninge, iar mie imi va fi frig.
m-am gandit la mama. oare ei ii e rusine de mine?
am zambit si m-am gandit ca mama, e tot mama.
ma indreptam spre baie. am trecut prin sufrageria plina de mizerii si m-am uitat spre masa, sperand sa gasesc o tigara, sau putin tutun ca sa-mi rulez una. n-am gasit.
ajunsa in baie, m-am gandit la ceva pastile, pentru durerea mea de cap. in baie nu era niciun dulap. m-am lipit de usa si m-am privit in oglinda.
aveam parul lipit de fata, iar cearcanele erau ascunse sub pungile de sub ochi. toata fata imi era umflata de somn.
-oare cate ore am dormit?
m-am prins de ghiuveta murdara si m-am uita spre scurgere. era pasta de dinti si sange si nu vreau sa stiu de la ce erau celalte pete. am prins robinetul pentru apa rece cu doua degete si l-am invartit depunand un efort mare. apa incepuse sa curga.
am ridicat ochii, spre oglinda.
-nu mai vreau asta. nu mai vreau nimic. vreau sa ma intorc acasa stiind ca ma astepti, stiind ca ma vei ierta o singura data, fara sa-mi ceri detalii. sa ma ierti pentru ce n-am facut. sa nu ma mai ierti a doua oara, ca sa nu mai trebuiasca sa-ti cer iertare. ca sa nu-mi mai cer iertare in fata nimanui, de acum incolo. niciodata. ni ci o da ta. nici-o-da-ta.
am luat apa rece in palme. mi-am lins buza sparta si-am simtit usurimea patrunzand in tot corpul. mi-am tras nasul si-am simtit un gust amarui alunecandu-mi pe gat. am inceput sa transpir. mi-am spalat fata cu apa rece si-am simtit cum intra frigul in mine.
am iesit din baie fara a ma mai privi in oglinda.
am pasit hotarata si goala pe dinauntru, stiind ca acasa nu ma asteapta nimeni. nimeni inafara de tricoul tau, uitat pe perna mea.
shawn intrase in casa.
-vrei sa ne plimbam?
-nu.
-stam aici?
-nu.
-dar?
-merg acasa.
-atunci ne vedem maine.
-desigur.
i-am luat un hanorac, apoi mi-am tras haina pe mine. m-a condus pana la usa. am pasit in zapada, apoi mi-am bagat mainile in neaua asezata pe masina din fata casei. m-am intors si-am aruncat in el, razand.
-ai sa mi-o platesti.
-maine.
am plecat, uitandu-ma inapoi abia la coltul strazii. nu mai era acolo.
poate ca toate se intampla cu un motiv.

ti-am luat tricoul in palme.
azi nu voi mai dormi cu el in brate.
azi il voi imbraca.
azi voi fi tu.
azi voi fi si eu libera.
azi voi cauta geniul din mine si voi uita ca pot iubi.
azi ma intorc la cine nu am fost niciodata.

intre zero virgula cinci si unu

tu esti adevarul, nu eu.

mi-am ridicat picioarele pe perete si ma uitam la tapetul kitschos de un roz spalacit imbibat cu nicotina si modele florale prost structurate.

au dat boxele mai tare, apoi s-au intins si ei langa mine in pat.

mi-am intors fata spre persoana din stanga mea. un tip tuns scurt, brunet, cu buze carnoase, trasaturi fine si frumos conturate. s-a intors si el spre mine.

parea un om frumos. apoi l-am privit pret de cateva clipe incercand sa-mi dau seama ce anume il face frumos.
si-a apropiat fata de a mea. eram constienta de ce va urma, dar spre surprinderea mea a ezitat. si-a lasat barbia in jos si mi-a sarutat umarul, privindu-ma in ochi. am uitat sa clipesc, privindu-l.

piesa se terminase. toti stateam in liniste pana cand el si ea din partea mea dreapta, au inceput sa susoteasca povesti despre oameni celebrii care au murit din cauza supradozelor.
am ras.
m-am ridicat si-am mai pus o piesa, apoi am iesit din camera. am traversat cei doi metri de hol si m-am trantit pe canapeaua din sufragerie. pielea crem al canapelei se lipea de pielea mea olivie. am auzit pasi, dar nu mi-am ridicat fata din perna.

-de ce trebuie sa ajunga o alta persoana decat Acea persoana, sa tina la tine incat Acea persoana sa inteleaga ce are de pierdut?

-p-p-poftim?

- nimic. lasa.

am simtit ca s-a asezat pe canapea, in dreptul picioarelor mele. mi-am ridicat fata de pe pielea lipicioasa. m-am asezat turceste, iar el si-a ridicat un picior peste genunchi.

-spune-mi.

-nu. lasa. o sa-ti explic intr-o zi si o sa intelegi tu.

-bine.
m-a privit curios cu ochii lui mari. caprui spre verde. a zambit, apoi s-a uitat spre masuta din fata noastra.

-ti-as mai spune ceva, dar suna prea siropos, prea pueril.

-spune-mi.

-nu! nu. iti voi spune, dar nu acum.

-hai, te rog, spune-mi. tot asa incepi. ma faci curioasa apoi ma lasi suspendata-n aer.

a ras si s-a uitat spre tavan. chiar nu voia sa-mi spuna. apoi m-a privit cu un aer serios.
-stii, te-am vazut aseara.
-normal ca m-ai vazut. am iesit toti impreuna.
-nu. nu despre asta vorbeam.
-dar?
-cand credeai ca toti dormim, ei bine, eu... eu nu dormeam. te-am vazut atat de fericita zilele astea, apoi dintr-o data totul a fost altfel. totul incepand de aseara.
-nu inteleg la ce te referi. sunt exact la fel ca si ieri.
-nu! tocmai asta e. nu esti. aseara te-ai ridicat din pat si te-ai pus la calculator. n-ai mai respirat. pana si dupa muschii spatelui ti-am vazut reactia. apoi te-ai lasat dusa de val...
-nu. nu, nu ma asteptam la asa ceva. atata tot.
-deci e adevarat, nu? s-a terminat?
-nu stiu.
si-a intins bratele spre mine, ca un copil.
-haide! ai nevoie de o imbratisare.
n-am putut ezita. aveam nevoie de acea imbratisare mai mult decat aerul care-l respiram.
mi-am ascuns fata in pieptul lui si l-am strans tare in brate, cateva clipe.
-doare?
-da.
-il iubeai?
-da.
-nu vrei sa vorbim despre cele intamplate?
-nu.
a oftat si m-a strans mai tare in brate. atunci am realizat ce-l facea atat de frumos.
mi-era frica, dar i-as fi urlat in urechi toata povestea, tot basmul acela nenorocit cu un final prost.
thea intrase in casa, trantind usa zgomotos. si-a bagat capul in sufragerie si a inceput sa chicoteasca.
-chiar ma intrebam cand se va intampla. hai! dincolo.
-la ce se refera?
-pai, stii la ce se refera.
-nu. eu ma refer la prima parte.
-ah. pai nu stiu. oricum hai sa mergem dincolo.
m-a prins de mana si-am mers intr-o calatorie lunga, pana in cealalta camera.
m-am uitat la ceilalti. m-am uitat la el. m-am uitat la mana mea ce se agata de a lui.
s-a uitat la ei. s-a uitat la mine. s-a uitat la mana lui pe care o tineam cu atata nevoie.
-hai. o sa fie bine, o mica perioada de timp. dar o putem prelungi, cat de cat. mi-e dor sa te vad zambind cu adevarat.
m-am uitat spre masa si-am pornit spre ea.
am privit jumatatile care imi vor reintregi fericirea... pentru un timp.

e i .
v i s e l e .
s i u n a l t e l.

apoi am cazut...

monolog de toamna - epilog

am simtit o caldura sufocanta, apoi miros de ars, de mortaciune. m-am intors spre scena.
ei, voi, erati scrum.
el cel cu bucle negre ma privea pe mine, cea cu breton rosu, arzand.
eu cea cu bucle dezordonate il priveam pe el, cel cu bucle negre arzand.
eu ma priveam arzand.
ei cei in negru se topeau, devenind plumb, apoi intrand in podea.
mi-am privit pielea sfasiata atingand podeaua calda, mi-am imaginat cate infectii voi suferi de la toata ura din oamenii imbracati in negru.
mi-am imaginat ca toata scena asta, e doar o parte din mine, sau poate toata fiinta mea. v-am lasat pe toti sa ardeti. mi-am provocat rau de una singura atata timp. mi-am ars ultimile doua masti: ura si neutralitatea.
-dar am pierdut atatea. teatrul 74 nici nu mai exista, decat aici, in sufletul meu. el nu mai exista pentru ca l-am aruncat in trecut. ultimile bucati din mine au ars. iar tu... din cauza mea, tu... tu ai ales sa...

am deschis ochii si-am realizat ca sunt in careys.
un englez, beat si cel mai probabil drogat, imi povestea viata mea. le spunea tuturor ce studiaza fiecare, ce a facut in viata si ce va face. apoi s-a intors din nou la mine si mi-a zis:
-tu studiezi artele, grafica. tu, tu esti cea mai pura persoana din clubul asta. tu stii sa iubesti, dar acum esti suparata. acesta e singurul motiv pentru care te-am intalnit: ca sa-ti spun ca tu stii sa iubesti, pe cand jumatate din oamenii de aici, nu vor afla niciodata. ei nu vor stii sa creeze, sa simta, sa inteleaga ceea ce intelegi tu cu adevarat. tu nu ai niciun dumnezeu si tu nu...
-dar, stai. stai...
-shh. n-am terminat.
m-am intors spre alexandra, apoi spre ceilalti asteptand sa-mi spuna cine a vorbit cu tipu nebun. toti au ridicat din umeri si l-am auzit bolborosind de data asta in urechea mea, simtindu-i respiratia si saliva pe piele.
m-am lipit de perete si m-am tras mai incolo. a venit dupa mine si a continuat sa-mi sopteasca:
-tu, tu. iti zic ceva ce doar doua persoane din viata ta stiu: tu nu ai un ideal in viata. n-ai avut niciodata unul serios. tot ceea ce vrei sa faci, este sa traiesti fiecare sentiment posibil. esti ca un album viu plin de amintiri. le cari pe toate dupa tine, iar dupa moartea acelui prieten, ti-ai pus in cap un singur tel: de a uita. dar draga mea, tu nu poti uita. tu poti ierta, poti merge mai departe, dar niciodata nu vei putea uita cu adevarat. vei gresi curand. ti-a mers prea usor pana acum si sper sa-ti mearga la fel de usor, pentru ca tu meriti.
l-am privit speriata. am simtit lacrimile in ochi, apoi am simtit cum cad.

m-am trezit la puiul meu, in brate. dormea. i-am simtit degetul mare de la picior, incolacindu-se in jurul degetului meu. am zambit si i-am sarutat fruntea.
-pui, sa nu uiti.
m-a strans si mai tare in brate, motaind prin somn.

m-am intors spre centrul camerei. peretii mei roz si cei doi pereti negrii erau acoperiti cu umerase pline de haine. scrumierele de pe masuta, erau pline de chistoace. cafeaua de aseara era inca pe masa.
am privit spre geam si-am observat ca e innorat. mi-am amintit cat de mult am ajuns sa urasc anglia in doar cateva zile. mi-am aprins o tigara si-am ramas pe spate.
apoi mi-am auzit telefonul sunand.
m-am intins de pe saltea, spre masa.
-da?
-buna, sunt sebastian.

XVII. sfarsit [monolog de toamna]

m-am ghemuit alaturi de scaunul meu vechi si tocit.
mi-am adus aminte ce-mi spunea mama, bunica, ce le spuneam fiecarui tip si fiecarei tipe cu care incercasem sa-mi petrec timpul, cautand fericirea. era ceea ce mi-ai spus tu. era ceea ce uram amandoi cel mai mult, iar eu...

-"sa nu ma minti", imi spuneau, le spuneam...

am simtit usa din spate deschizandu-se si ti-am vazut silueta.
plecai.
plecai.
chiar plecai.

-pentru atat ai sa pleci? pentru atat? am gresit, da? am gresit! recunosc, am gresit, am mintit. recunosc fir-ar sa fie!

am incercat sa sar in picioare, sa fug, sa te opresc. dar ei cei in negru ma trageau inapoi. am luptat. pentru prima data am vrut sa lupt impotriva lor.
ma zgariau, isi bagau ghearele in carnea mea si le simteam precum toate lamele ce mi-au trecut prin piele, ca toate acele de care m-am ferit toata viata mea, ca toate carligele si cioburile care mi-au intrat vreodata in talpi. i-am simtit rupandu-mi hainele cu tot cu piele.

-daca pleci, NU MAI VREAU! nu mai vreau sa lupt... nu mai pot.

m-au trantit langa scaun, tinandu-ma lipita de podeaua rece.
te-ai oprit.
mi-ai vorbit.

"nu mai am incredere in tine."

m-am lasat doborata de ei. au inceput sa-mi sufle prafuri in fata, au facut fum si mi-au intins un covor de cioburi.
te-ai intors cu spatele spre mine si ti-ai continuat drumul.

-NU! de data asta nu! de data asta nu...

m-am fortat sa ma ridic. m-au inpins la loc. i-am muscat, i-am zgariat, am tipat, am plans.
am cazut.

-am pierdut... am pierdut... AM PIERDUT, NU-I ASA?

usa a fost inchisa de cei in negru.
am simtit trei lame taindu-mi pielea sub sanul stang, pana in dreptul ovarelor. n-am indraznit sa ma uit, n-am indraznit sa ma mai plang, n-as vrea sa pierd momentul in care vei deschide usa.

am ramas tintuita de podeaua rece, alaturi de ei, cei in negru, de voi, de ea, de ei. am auzit usa de la intrare deschizandu-se. el cel cu bucle negre intrase alaturi de eu, cea cu bretonul rosu. eu cea blonda cu bucle dezordonate, plangeam.
nu-mi pasa.
nu-mi mai pasa de ce s-a intamplat. trecutul meu e trecut, a trecut.

-tot ce-mi doresc, e sa ardeti. toti.