eram pierduta. din nou.
auzeam aceleasi versuri, inca o data.
mi-am deschis ochii. perna alba era iar patata de sange. mi-am dus instinctiv mainile la nas. mi-am privit palmele. erau patate de sange. m-am sters si-am ramas pe spate. am simtit cum mi se umple creierul cu plumb.
am tras aer in piept si-am oftat. am inchis ochii, la loc.
-a reinceput... mult mai devreme.
simteam valul de caldura curgandu-mi pe obraz, alunecand usor printre cercei, intrandu-mi la loc, in corp, prin urechi...
am inceput sa plang fara motiv. lacrimile alea erau singura scapare din iadul in care ma trezeam in ultima perioada. vise cu oameni pe care ii iubeam, murind... acei oameni plecand din viata mea... un singur om plecand la nesfarsit, in fiecare seara.
stiu ca-l intrebasem intr-un vis, daca nu s-a saturat sa moara, dar nu mi-a raspuns. a murit. din nou... iar eu il priveam neputincioasa, paralizata pe asfaltul rece, intr-o balta de sange si o pojghita subtire de gheata.
murea mereu... muream si eu cu el... in fiecare seara.
si stiu... stiu ca n-am sa pot sa-l salvez, niciodata.
niciodata.
va muri mereu... iar eu...
eu...
eu, nu-i sunt de folos.
am deschis ochii si-am privit tavanul slab luminat. continuam sa oftez. am incercat sa ma ridic din pat, dar plumbul imi invadase tot corpul. nu puteam sa ma misc, nici sa vorbesc.
nu mai puteam sa respir.
m-am sufocat printre lacrimi si sange, si-am inchis la loc, pleoapele acoperite de plumb.
stateam in mijlocul unei oaze de lumina. priveam copii fericiti, cupluri.
am auzit valuri in spatele meu si m-am intors. am privit rasaritul si m-am simtit fericita pentru un moment. apoi, goliciunea imi invadase trupul, din nou. cerul se intuneca, prevestind o furtuna pe mare. pescarii veneau la mal, aducand trupuri goale, fara suflet. le aruncau pe mal, iar oamenii mergeau in recunoastere. copiii plangeau.
deasupra unui trup, zbura greu, un fluture galben. m-am apropiat de trup. fluturele mi s-a asezat pe umarul gol. nu indrazneam sa intorc trupul. clipeam repede, pentru ca, un nou val de lacrimi avea sa-mi sape santuri pe obraji. i-am luat mana intr-a mea. primele lacrimi imi ardeau deja fata.
iar am ajuns prea tarziu...
picuri de sange curgeau pe mainile noastre. am dus mana stanga la nas, ca sa ma sterg, sa nu-i mai patez pielea palida. ciudat a fost ca nu aveam nimic pe maini. mi-am sters fata. nu aveam sange pe ea, deloc. am privit in sus, spre cer. era rosu, ca cerul lunii februarie.
ningea.
am ridicat o patura de nisip si i-am luat trupu-n brate. ne-am invelit in firicele de scoici si sticla. lacrimile incetasera sa cada.
capul sau, se odihnea la pieptul meu. i-am privit fata... ochii lui caprui, imi fixau privirea. avea un zambet sters.
pieptu-mi era ud si cald. nu era din cauza apei, nici a ninsorii... o gaura statea in locul inimii. din ea curgea nisip rosu.
i-am incolacit bratele in jurul meu si mi-am ascuns fata in parul lui.
voiam sa plang, dar nu puteam. durerea din piept ma seca... il pierdusem din nou.
ceata se aseza in jurul nostru.
-acum, ai sa dispari, nu?
i-am inchis pleapele si i-am sarutat fruntea, cum obisnuia sa-mi faca el.
am privit cum ceata mi-l ia din brate si-am lasat-o.
mi-am strans genunchii la piept si-am ramas goala sub patura de nisip devenind una si aceeasi...
fluturele galben devenise nisip, pe umarul meu.
cele 24 de ore au luat sfarsit.
