be the first one to know.

sâmbătă, 31 martie 2012

straini in noapte

vezi tu, ideea nu e ca nu te vreau inapoi, ci ca nu mai am nevoie de tine.



intru in casa si privesc multimea, inca din pragul usii. simt miros de chimicale si-mi aduc aminte de "zilele bune".
ezit.
pot face asta din nou.
iti aud vocea si ma blochez la intrarea in camera. ma intorc spre tine si ma prefac ca nu vad pe cine tii in brate.
ma uit in multime in speranta ca voi vedea un cunoscut care sa-mi sara in fata. zambesc si incep sa cred ca dumnezeu exista. cel putin alea zece minute din viata.
ajung in bucatarie si-mi rulez o tigara. sunt intrebata daca doresc sa ma intorc la vechile mele obiceiuri si refuz zambind.
treci pe langa mine privind inainte. daca tot sunt la capitolul religie iti zic sincer, mi-a zburat gandul la un asin. incep sa rad de una singura si-mi dau seama ca sunt prea obosita si prea plictisita de obiceiurile tale tampite, de tot orgoliul asta masculin, de toate copilariile pe care le faci.
ma duc sa ma spal de vopseaua colorata ramasa pe maini. ma privesti, apoi te uiti in alta parte. raman doua secunde pe hol si oftez. ma prefac, din nou, ca n-am vazut.
iti continui sarada, trecand de inca patru ori pe langa mine.
vreau sa plec acasa.
ma iriti.
ma sufoci.
ma faci sa tremur de nervi.
-buna. nu te-am vazut.
-cu siguranta.
ma iei in brate si-mi doresc sa te pocnesc. te vreau departe de mine.
spui ca revii, dar n-o faci.
n-ai facut-o nici prima data, n-o faci nici acum. de la tine ma astept la ce-i mai rau, acum.
lumea din jur incepe sa-mi intinda nervii, asa c-o iau spre casa.
drumul e mai lung de cat e de obicei. ma gandesc ca cel putin am timp pentru a evalua tot ghinionul acumulat pe ziua de azi.
intr-un final realizez c-am renuntat la doua dependente si nu pot decat sa-ti multumesc pentru cine esti si ce faci.

pana aici am mers impreuna.
de aici te descurci.


marți, 27 martie 2012

Secretul din gradina

mi-as fi dorit ca fiecare dintre voi sa fiti unde sunt eu acum, privind stelele.
sa asteptati ca din tot hexagonul asta de cer care-l vad, sa pice o stea, pentru ca am doar o singura dorinta [acum, cel putin].


joi, 22 martie 2012

ce tot atata?

mi-era putin dor de ei.
cred ca de fiecare data cand trec prin momente nasoale ma ascund intre metale. oricat de punk, dnb, dubstep sau ce pana mea mai ascult, am fost, sunt si voi ramane a metal head.
nimic nu ma calmeaza mai bine decat o muzica buna [prin muzica buna ma refer la toate ramurile rock-ului] :)

so my personal favs [mint, toate sunt]:




[nu. nu se putea fara asta ]


fuck!


de acel TU

ar trebui sa stii ca si eu pot lua decizii de una singura.
sunt propiul meu judecator.

-ce-ai face daca ti-as spune ca m-am indragostit de tine?
-nu stiu. m-as bucura.
ma tineai in brate de ceva timp, de parca asta ar fi sters tot ce s-a intamplat inainte.
mi-era greu sa-ti recunosc. [sau nu]
ti-am simtit nasul ascunzandu-se dupa urechea mea stanga.
-atunci... bucura-te.

daca te-ai intrebat cum am ajuns la asta, e simplu: mi-ai cerut, ti-am dat.
mi-ai cerut sa fiu 100% cu tine. am fost, ca sa ce?
poate de data asta vei asculta, vei intelege, acum ca totul s-a terminat.
da. ai citit bine, s-a terminat.
nu mai vreau motive care nu exista pentru simplul fapt ca esti atat las [cand te credeam total opusul]. nu pot sa cred asta, dar mi-ai facut atatea chestii la care nu m-as fi asteptat pentru nimic in lume, in special venind din partea ta.
din partea prietenilor mei, ai tai, ai nostri, poate. dar nu a ta.
mi-ai demonstrat cat potential ai, mi-ai demonstrat ca n-am nevoie de altcineva, mi-ai demonstrat atatea lucruri de care am fost atat de placut surprinsa sa le gasesc in cineva care nu-i de nasul meu.
mi-a placut ce-am gasit in tine.
inca imi place ce stiu si ce-am gasit in tine.
in acel TU pe care il cunosc eu, fara ca ceilalti sa stie ca existi.
in acel TU cu care am mers la muzeu. in acea zi ploioasa si friguroasa, in care m-ai facut sa ma simt atat de bine.
stii, n-am sa uit ziua aia, ti-o spun ca sa stii...
purtai geaca ta groasa de iarna, o pereche de pantaloni de trening gri si niste bocanci.

"-hai sa mergem la muzeu.
-cum sa mergem la muzeu? eu nu merg la muzeu cu tine imbracat asa"

am ras putin in ziua aceea. am ras mai mult...
cred, cred ca atunci m-am indragostit de tine.
aha.
atunci. in ziua aia.
atunci cand m-ai asteptat pe bancuta din muzeu, mi-ai sarutat fruntea si-apoi buzele.
ti-ai inchis ochii cand m-ai sarutat. nu obisnuiai sa faci asta.
cred... cred c-ai uitat de ziua aia, nu?
stii, de fiecare data cand faceai vreo tampenie, ma gandeam la ziua aceea, sperand sa-l mai vad pe acel TU, dupa toate certile noastre. cred ca de-asta acceptam fiecare cearta, stiind ca ne vom impaca de fiecare data si voi putea sa te am din nou, pentru o seara, sau uneori chiar o zi sau doua, asa ca-n ziua petrecuta la muzeu.
patetic, dar asa e.

as mai scrie, as mai avea multe de scris, de spus, de a-ti explica de ce n-am plecat pana ieri.
ti-as spune si de ce-am ales sa renunt, dar nu vei intelege.


joi, 15 martie 2012

gara, metroul, mainile, martie.

"astazi am plecat. e un an de cand te-am lasat in gara aceea blestemata. e un an de cand te vad prin geamul sters al trenului. un an de cand ai alergat dupa tren pentru a ma saruta inca odata. un an de cand m-ai privit in ochi si m-ai alintat.
e un an, dragul meu..."


am recitit fragmentul acesta de cel putin 10 ori. la un moment dat, chiar te vedeam stand in fata mea, pe peron, privindu-ma.
m-am gandit la prima clipa in care te-am vazut, la fericirea care m-a lovit de nicaieri.
coborasem din tren cu ionut si ma gandeam c-ar trebui sa-ti trimit un mesaj, c-am ajuns. mi-am scos telefonul si m-am pus pe scris, apoi pe sters, pe scris si tot asa, pana m-am oprit pentru a arunca o privire in fata. lumea se impingea, trenurile fluierau si era destul de frig in gara de nord.
aveai o geanta sport la picioare si ma priveai zambind. ti-ai intins bratele spre mine iar eu am fugit ca un copil prost spre tine, uitand de ele mesaje.
m-ai strans in brate, apoi m-ai luat de mana si nu mi-ai mai dat drumul.

stii, chiar imi aduc aminte fiecare detaliu, mai putin numele locurilor...
gara, metroul, rudele tale, plimbarea prin mall, faza cu bluetooth-ul [o mai fac si eu din cand in cand], sarutul, furisatul in internat,cadoul, gelul tau de dus uitat in baia comuna [imi pare raaaaaau pentru asta], periutele noastre de dinti identice, colegul tau de camera enervant [care avea ceva cu ungurii], plimbarea in drum spre statie, mirosul primaverii, salata oribila de la kfc, plimbarea prin herastrau, veveritele, bagajul, gara, sarut si atat.
dar ceea ce-mi va ramane mereu tatuat pe creier va fi mirosul primaverii, zambetul tau cand ma asteptai in gara, pe tine fredonand "leben...i feel you" de la schiller si ultimul sarut. da, atunci cand ai alergat dupa tren si m-ai sarutat inainte de a se inchide usa.
apoi reintalnirea la doi ani si noua luni. atunci cand intelesesem ce s-a intamplat cu noi, cu tine, cu mine, cu nerostitele, cu deja-vu-ul continuu. gara, metroul, mainile.
cu vina mea, cu grija ta, cu nevoile noastre ce nu mai erau comune.
surprinderea, fericirea, plansul, sentimentele aruncate mult prea departe pentru a mai fi intelese. cu adio-ul sec, de care nu stiam.
cu o alta reintalnire in care am inteles ca totul a luat sfarsit.

sunt patru ani de atunci.
iti multumesc pentru tot ce m-ai invatat sa iubesc.

noi nu avem nevoie de cuvinte pentru a stii ceea ce simtim. niciodata n-am avut cu adevarat nevoie...

sâmbătă, 10 martie 2012

ciocolata albastra

se schimbase.
se schimbase totul.
acum nu ma mai intreb daca am facut bine ce-am facut. de data asta sunt sigura ca e cea mai buna alegere.
se intoarce spre mine si imi zambeste.
ma intreb daca imi citeste gandurile.
-vino aici.
isi intinde mana spre mine.
stau in pragul usii si-l privesc. ezit, doar ca sa nu-mi arat extazul care ma lovise.
sta acolo, pe salteaua pusa in mijlocul curtii din spatele casei. crapa de zi si e frig.
isi incolaceste bratul drept in jurul umerilor mei, apoi imi saruta fruntea.
-ti-e frig?
-nu.
as spune atat de multe lucruri, dar sunt muta. nu sunt in stare sa-i vorbesc, fiindu-mi frica de impactul vocii mele cu ceea ce vad, aud, simt.
noi, frigul, dimineata, cerul rosu, culorile vii, zidul din caramida, casele, cele doua pisici de pe gard, tisa din partea dreapta a gardului.
imi scot tutunul si foitele, apoi gasesc un filtru murdar pe fundul gentii. incep sa-mi rulez, fara sa-mi dau seama ca vorbesc.
-o sa privim rasaritul impreuna?
-aha. auzi, ai vrea sa fim ca ei?
ma intreaba in timp ce priveste cuplul din dreptul usii.
-nu.
-foarte bine.
-crezi?
tace.
-m-am obisnuit sa nu fim ca ei.
-dar ai vrea sa fim ca ei?
-uneori.
se ridica si se plimba in fata mea.
-doar uneori. si... ei bine, doar uneori suntem ca ei.
nu zice nimic si pleaca in casa.
afara se raceste. imi trag gluga in cap si ma intind pe salteaua murdara. imi aprind tigara si-o fumez stand pe spate.
ma gandesc ca cerul e o ciocolata mare alba si albastra. azi sunt inventatoarea ciocolatii albastre. incep sa rad si ma gandesc ca stelele sunt stafide, iar luna un biscuite mare cu martipan patat cu scrum de tigara.
-vino inauntru. o sa-ti fie frig.
-nu.
stiu ca sta in pragul usii. astept sa plece, ca sa ma pot intoarce la luna mea cu martipan si ciocolata albastra.
il aud indepartandu-se si-mi dau seama ca nu mai vreau luna cu martipan. vreau sa vina langa mine, sa abereze sau sa fie serios. vreau sa ma plimb dupa el, ca de fiecare data cand se intoarce sa stie ca sunt acolo daca are nevoie de mine.
ma ridic si-mi strang genunchii la piept.
nu mi-e frig, doar ca nu ma pot misca. gandurile ma storc de energia fizica si simt ca o iau razna.
nu vreau sa renunt la asta.
imi scot telefonul si ma decid sa sun acasa. acasa, dar nu chiar acasa.
el revine si ma saruta, reamintindu-mi ca sunt aici, nu acasa.
ma bucur de el si-mi pare rau de vocea cunoscuta si atat de draga mie, de acasa.
imi dau seama ca acasa nu mai exista...de ceva timp.
inchid telefonul si-l vad stand in prag, zambind.


apoi, incep sa ma simt acasa.

vineri, 2 martie 2012

nevoi speciale

m-am pierdut in ganduri atat de albastre, transformandu-mi inima-n scrumiera.



-indiferent din ce pozitie privesti situatia, tu tot ai de pierdut.
priveam tuburile de ketchup de pe masa. numarasem deja 6 miezuri langa mana lui si 3 langa a mea. pe fundal auzeam o piesa de la adele.
mi-am ridicat privirea spre el si m-a pufnit rasul.
-piesa asta e perfecta pentru ce se intampla acum. e asa... o drama.
apoi am realizat ca eu chiar aveam de pierdut, cand in sfarsit luasem o decizie asupra careia nu mai aveam niciun drept.
-decizia nu-mi mai apartine, nu-i asa?
-nu stiu. e treaba voastra.
-spune-mi.
-nu. e treaba voastra.
-am sa merg pana la el.
-acum?
-da.
-e ora 2 noaptea, esti nebuna?
i-am zambit.
-nu raspunde. a fost o intrebare retorica. chiar ai sa mergi?
-da. stii, maine poate fi prea tarziu... sau altcineva.
-stai, tu... tu ce vrei?
-tu ce zici?
-nu vreau sa...
-mda. asa e. oricum, voi respecta orice decizie va lua.
-okay. gata. suna-l si spune-i ca mergi.
-nu.
-ce nu? nu mai mergi?
-ba da, dar nu-l sun.
m-am ridicat de la masa atat de sigura pe mine. mi-am privit reflexia in geamul din spatele lui si mi-am dat seama ca toata speranta mea, era la fel de stearsa ca si eu, cea dinaintea mea.
-uite... am plecat.
-succes.
am intins mana spre cea stearsa si-am apucat manerul rece. apoi m-am uitat pe mine, acolo, in geamul unui fast food si-am luat-o incet spre locuinta lui, situata in celalalt capat al orasului.
mi-am aprins o tigara si-am inhalat fumul alaturi de aerul rece si umed al angliei. m-am oprit si m-am intors in spate, privind spre parcul in care ne-am decis sa ne intalnim in mijlocul noptii.
era frig, el mirosea a whiskey si se scuza pentru asta. eu rulam niste tigari, tremurand de frig, incercand sa-l conving ca nu mi-e frig.
m-am intors inapoi la drum, zambind.
-imi aduc aminte de acele cateva ore, dinainte de scoala. noaptea noastra placebo...
mi-as fi dorit sa stiu dinainte...
ma gandeam cum ii voi spune, fara sa fiu o ipocrita ca si ultima data, ca am nevoie de el. el nu va intelege ca eu m-am schimbat complet intr-o saptamana, intr-o singura seara. viata mea luase o intorsatura atat de neasteptata, incat el si ei doi pareau a fi singurii oameni capabili sa inteleaga.
-nu mi-e frica de cine am fost, ci de cine sunt acum, daca n-ai fi tu. ideea e ca oricum, nu-mi vad prezentul fara voi trei, dar tu, tu trebuie sa stii.
am realizat ca imi vorbeam mie, cu barbia ascunsa-n esarfa de la gat. mi-am ridicat ochii din pamant si-am privit orasul gol. apoi m-am pierdut in peisajul trist.
nu stiu cand am ajuns in fata usii sale si nici cum. drumul dintre casele noastre dura mai multe ganduri rele si prea putine bune.
mi-era frig.
ascultam placebo.
si el era aici.
am ramas acolo cateva clipe, pana mi-am facut curaj sa bat in geamul sau, de langa intrare.

-credeam ca n-ai sa mai vii.