be the first one to know.

sâmbătă, 15 martie 2014

Sughiţuri de carton

-Am fost mai bine ieri.
-Şi azi?
-Azi n-am mai fost eu.

Am adormit printre sughiţuri şi amintiri.
Părul imi era albastru de ud,  iar eu tânjeam după o ţigară aprinsă pe întuneric.
Am simțit un zâmbet pe buze, dar l-am şters repede căci nu-mi plăcea aroma lui.
Purta gustul tău dulceag de care uitasem.
Uitasem...
La ce e bun un pat dublu dacă partea ta e goală şi amară?
La ce e bun atâta spaţiu dacă tu ai uitat să-l umpli?
Nu pot dormi pe perna ce obişnuia să fie a ta, mi-e teamă să nu-ţi piardă gustul, mirosul şi chipul.
Dar dacă?
Nu.
Nu.
Nu. Nu nu nu nu nu.
NU!
Stau nemişcată pe partea mea şi mă zbat ca un peşte pe uscat în mintea ta, a mea, a trecutului.
Mi-e frică.
Mi-e frică să lupt,  să zbier,  să iubesc, să te iubesc.
Mi-e frică să te şterg, să te arunc într-o cutie de sub pat, să devin înspăimântată de propia-mi fericire.
Cum bagi atâta timp într-o cutie? Cum o sigilezi fără să fii mereu conştient de ce ai îngropat dincolo de o bucată de carton? Cum să te-ngropi de unul singur?
Eu nu înţeleg.
Îmi întorc capul spre perete. Azi nu vreau să-ți admir absenţa. Mi-a ajuns.
Ai auzit?
Mie mi-a ajuns.
Cam la două palme de faţa mea există o urmă de palmă transpirată şi patru zgârieturi semnimicative,  pe care le ţin minte.
La naiba.
Nenorocitule, m-ai nenorocit de tristeţea plăcută în care mă afundasem de atâta timp. Mi-ai dat zâmbete pe lacrimi şi îmbrăţişări pe înjurături. Mi-ai furat coşmarurile şi le-ai înlocuit cu săruturi calde pe creştet.
Acum am nimic.
Nu mă mai am nici pe mine, nici pe tine, nici pe noi.
Dar poate mâine, nu va mai fi azi...