e fustrant. lumea nu intelege intodeauna ce-i in capul meu. de fapt, ma indoiesc ca ma cunoaste cineva cu adevarat.
uneori si eu ma intreb "cine sunt? cine am ajuns? cat mai am de mers pana la capat?"
un lucru e cert, drumul nu se termina niciodata...
momentan simt nevoia sa-mi cer scuze tuturor pe care obisnuiesc sau obisnuiam sa-i numesc prieteni, amici, iubiti...
m-am folosit de voi in cel mai urat mod posibil. aveam nevoie de voi ca sa umplu golul din mine. nu v-am dat drumul cu adevarat, niciunuia. nici n-am de gand s-o fac. si totusi, unii continua sa paseasca in viata mea, neinvitati, lasand, uitand bucati din ei insusi, in mintea mea.
totul e in locul in care v-ati lasat amprentele.
n-am sters nimic, n-am aruncat nimic.
nu sunt tocmai persoana care trece prin trecut, ca rata prin apa. trecutul e mereu in mine, nelinistind prezentul, perturband viitorul. unii dintre voi m-ati considera nebuna, altii mi-ati purta mila.
nu. nu va vreau mila, nu vreau nimic de la voi. vreau doar sa stati deoparte. am acumulat prea mult in mine.
vreau un nou inceput, un restart.
vreau inceputul asta, departe de oamenii pe care ii numesc "familie". vreau sa fiu pe picioarele mele, sa ma descurc singura. si totusi mi-ar fi imposibil, avand in vedere prietenii mei.
imi doream sa studiez la timisoara, din cauza parintilor mei. voiam sa fiu cat mai departe de ei, apoi un prieten mi-a propus studiile in anglia. telul meu nu era sa studiez acolo, pentru a duce o viata mai buna, ci pentru a scapa de viata mea.
pentru a scapa de mine.
mama si tata si-au gresit unul altuia, suficient. indirect, mi-au gresit si mie.
am privit mereu problemele lor cu superficialitate, razand, mangaind-o pe mama, tipand la tata. iubindu-i pe amandoi, urandu-i uneori. dar numai uneori.
din cauza vietii lor, am realizat ca nu-mi doresc una la fel cu a lor, dar si ca nu-mi doresc o alta viata fata de cea care o am acum.
dar... mereu am vrut altceva.
mai ales, acel altceva trebuia sa fie total opus a ceea ce voiau ei. era mai palpitant asa. mai multa adrenalina.
am realizat multe din cauza lor si le multumesc pentru asta.
iar daca ar fi existat o alta modalitate de a-mi deschide ochii, as refuza-o.
daca n-as simti ce simt azi, cel mai probabil as fi o pitipoanca proasta pe tocuri roz, sau dracu stie ce.
viata mea ar fi perfecta, daca as face curatenie in ea.
probabil va voi mai vorbi despre mine, despre "ei".
probabil...
2 comentarii:
initial si eu imi doream sa plec din timisoara in alta parte...tot din cauza parintilor.
dar ai mei cred ca erau mai "aiurea" decat ai tai in ceea ce priveste libertatea. eu n-am plecat niciodata in alt oras "cu prietenii" si nici nu m-am intors a doua zi la pranz acasa.
ma rog, acum nu mai prea vreau sa fac chestiile astea dar cand am vrut sa le fac nu m-au lasat si probabil acuma m-ar lasa dar tot cu retineri. si ma gandeam ca poate o sa-mi fie mai bine daca plec.
dar nu e bine nicicum ca mereu apar alte probleme si lipsuri si tot asa. cunosc persoane care n-au scapat de parinti nici dupa ce au plecat ca ii suna 24/7 sa verifice.
plus ca acum n-as mai pleca din timisoara ca am persoane pentru care mi-as da si viata aici. [ciudat, dar asa e, ma rog nu face parte din subiect]
si la faza cu "probabil as fi fost o pitipoanca de aia" m-am gandit si eu deci e si un bun in toata chestia asta. problemele te fac ceea ce esti deci ar trebui sa ne iubim viata pentru asta. :))
[mi-am schimbat numele by the way, nu mai sunt denis xD]
>:D< there there.
nu ai de unde sa stii cumsunt i mei, pt ca ceea ce-am scris mai sus, spune prea putin.
de plecat tot voi pleca, indiferent ce se intampla.
Trimiteți un comentariu