be the first one to know.

joi, 21 aprilie 2011

râuri de gheaţă

citeam toate cuvinetele alea fara rost, incercand sa-mi dau seama unde am gresit.
dar eu, doar te cautam, printre ele...



n-am lasat cartea aia blestemata, din maini, toata ziua. stateam si reciteam titlul, autorul. pipaiam formele literelor si studiam culoarea aia roz, de cacat.
-cum sa asezi toate povestile astea perfecte intr-o coperta de rahat? cum?!
ma gandeam serios, sa-mi iau pensula si sa ma innec in creativitate. am luat acrilul negru si m-am hotarat ca autorul nu-si avea rostul pe coperta.
si nici titlul.
si poate ca nici imaginea jointului, din scrumiera.
am inmuiat pensula in negrul pur, ca smoala. un picur gros se prelinse pe a doua litera, a numelui de famile, al autorului. din instinct, am luat carpa umeda si-am sters picatura.
-totusi... parca n-ar trebui sa schimb nimic.
am trantit cartea dupa pat si m-am aruncat pe pernele moi. am privit tavanul si m-am scarbit de rozul peretilor.
-superb. sunt prizoniera singurei culori care o urasc.
m-am intors pe burta si mi-am ingropat fata in pernele rosii si negre.
fugeam in mica mea lume perfecta. aveam sa ma simt ca inainte: deloc fericita si deloc spulberata. doar intr-un zambet fals, dar atat de adevarat, o masca ce ascunde teroarea de a fi prizoniera propiului corp.
cautam mirosul dulceag al pernelor, dar mirosul varului imi distragea atentia. mi-am ingropat fata si mai tare in perne. am simtit ca-ncep sa ma sufoc. am zambit si-am inchis ochii.
-lumea mea, bine te-am regasit.
am trecut de primele 8 ziduri si eram in fata celui de-al 9-lea, ultimul. portile s-au deschis. urma sa trec de cei 11 ciresi.
am trecut si de a 9-a poarta si-am inlemnit. ciresii mei erau infloriti. iarba incoltea in fiecare secunda. zidurile mele erau acoperite de vene ce prindeau viata... de flori.
am inceput sa fug spre fantana cu 13 chipuri.
ajunsa in fata ei, am cazut in genunchi. lumea mea era distrusa: totul prindea viata, invazie de culori. cautam disperata un geam, o usa, un buton, ceva, orice, din vechea mea lume, orice... orice ar face toate astea sa dispara.
m-am prins de marginea fantanii si m-am ridicat. imi priveam reflexia in apa curata, incolora.
m-am uitat spre cladirea ce odata era darapanata, iar acum era totul ca intr-un basm kitschos, ca si casa din turta dulce a lui hansel si gretel. mai ca ma asteptam sa ma intampine vrajitoarea.
am urcat fugind, cele 18 scari, cazand pe ce-a dea 17-a. usile erau deschise.
m-am ridicat si-am fugit inauntru.
totul era schimbat. simteam cum stomacul meu protesta si-avea sa pateze acele covoare, absolut gretoase. am urcat la etaj, spre biblioteca.
usa era incuiata.
-asta nu s-a mai intamplat pana acum.
biblioteca mea era mereu deschisa. ma puteam refugia acolo, ori de cate ori era nevoie. m-am trantit cu spatele de usa si m-am lasat jos.
mi-am prins capul in palme si mi-am ascuns fata-ntre genunchi.
-nu. nu... nu!
am simtit un curent rece urcandu-mi pe coloana, imbratisandu-mi talia. miros de mucegai, de praf... deja imi imaginam paduchii de carte rontaind paginile noi ale cartilor, ingalbenindu-le, distrugandu-le, lasandu-le moi si usor de sfaramat... acel miros perfect, al unui paradis, pe care doar soarecii de biblioteca, stiu sa-l aprecieze.
-camera mea nu s-a schimbat. nu, nu s-a schimbat...
nu stiu daca au fost doar cateva clipe, sau ore, dar m-am chinuit sa deschid usa, in zadar.
realizasem ca nici nu stiam ca poate fi incuiata.
in momentul construirii lumii mele, n-am creat incuietori sau alte masuri de protectie. stiam ca nimeni nu va intra acolo, decat sub forma unui cuvant, a unei fotografii, a unei melodii sau al unui miros.
nu voiam sa ma dau batuta, dar puterile mele se scurgeau in culorile tipatoare ale peretilor, in peisajul oribil de afara. ma plimbam cu degetul aratator, pe vitraliile geamurilor. urmaream formele, bucurandu-ma, ca structura si culorile lor vechi, nu s-au schimbat.
m-am intors spre usa mea, iar printre crapaturile din lemn, vedeam cuvinte. citate subilinate cu carioci, creioane, pixuri, oja si dermatograf. mangaiam fiecare cuvant cu buricele degetelor si plangeam.
erau citatele mele preferate, din primele carti citite, din cartile care m-au invatat sa merg mai departe, chiar daca lumea adevarata, e o povara.
incercam sa le recitesc, printre sughituri. nu intelegeam nimic. erau niste cuvinte aruncate ambiguu, fara rost. citatele, nu mai erau citatele mele subliniate.
-de ce? ma pedepsesti c-am plecat atata timp in lumea de afara? c-am uitat sa mai fiu dezamagita?
am auzit sunetul incuietorii. n-am stat pe ganduri si-am apasat clanta.
paginile cartilor roiau in jurul unei siluete masculine, desprinzand cuvintele de pe ele.
-cine esti?
-draga mea, te-ai reintors!
am cascat ochii si-ncercam sa-mi dau seama cine e acel intrus.
-nu stiu cine esti, dar stiu ca vreau sa pleci.
-eu...
-ACUM!
paginile au inceput sa-l inghita, cazand fiecare pe podea.
ultima pagina, cadea alene dinspre tavan. am fugit si-am prins-o in palme.
un desen sumar, al unor ochi caprui, o privire calda, atat de cunoscuta mie, si totusi, atat de straina...

"văd râuri de gheaţă. acele peisaje de iarnă, care te fac să le priveşti ore în şir, fără să te saturi. asta văd, prin ochii tăi."

-te-am intalnit, nu-i asa?
am impaturit pagina si-am indesat-o in buzunarul pantalonilor. m-am uitat la toata dezordinea din camera mea.
-sunt prea obosita sa ma lupt cu voi.
m-am intors, si-am iesit din camera, uitandu-mi strainul ascuns printre pagini.
am coborat scarile murdare de praf si cioburi. am privit mobilierul imbacsit de praf.
ceara lumanarilor pata fetele de masa si rafturile vechi.
rosu, negru si alb.
auzeam ploaia, ba chiar ii simteam gustul pe buze.
am sarit peste bucatile de tavan prabusite, si-am iesit pe veranda. am coborat cele 18 scari in graba, alergand spre fantana.
cele 13 chipuri albe, plangeau sub trecerea timpului, privindu-ma triste, implorandu-ma sa le readuc soarele. ploaia, le facea sa verse lacrimi grele.
mi-am continuat drumul sub crengile ciresilor, uscate, impletite deasupra mea.
am zambit si m-am intors sa-mi revad lumea: zidurile acoperite de iedera, ciresii uscati, fantana, scarile si prabusirea casei usher.
strainul, isi tinea fruntea-n palme, din geamul bibliotecii.
-nu-ti mai cauta privirea, dragul meu. tu n-ai sa ma mai vezi, vreodata.

Niciun comentariu: