toti ne nastem ca niste pasari pheonix: frumosi, puri si plini de sentimente.
prima renastere din propia noastra cenusa, apare in timpul adolescentei pe la 13-14 anisori, cand ne indragostim prima data. desigur e o dragoste platonica. pe la varsta aia ne gandim ca vrem o familie cu acea persoana si avem multe alte vise, care evident mor dupa cel putin 3 luni de relatie. acum, fie esti tu sau cealalta persoana, unul din acea relatie devine cu siguranta cenusa. ii trebuie cateva luni pentru a renaste, dar o face cand apare "altcineva".
e interesant cum ne petrecem o mare parte din adolescenta bagandu-ne in relatii platonice, care nu ne fac cenusa, dar nici departe nu sunt, pana apare "cineva"-ul suprem.
iubesti acea persoana cu toata fiinta, pentru ca e ca tine: impartiti aceleasi hobby-uri ciudate, iubiti aceleasi filme si carti, ascultati aceleasi genuri muzicale, etc. practic acea persoana e aproximativ 80% ca tine. incetezi sa te mai gandesti ca vor exista alte relatii, cu alte persoane, pentru ca nu mai vrei altele. vrei sa devii un intreg cu persoana iubita, un 100% perfect.
prietene, traiesti un vis frumos, dar nu tine.
se intampla ceva, un "nimic" mai exact si relatia sare in aer. iei foc in interiorul tau si atunci realizezi ca va fi cea mai violenta renastere a ta, dupa care nu vei mai deveni niciodata cine ai fost. iti lasa rani adanci, care nu se cicatrizeaza, "te iubesc"-ul aruncat atat de mult, devine cenusa. acel "te iubesc" nu mai renaste pentru altcineva. moare. moare acolo, in tine, alaturi de tot ceea ce-ai vrea sa ingropi. pentru ca asa e: vrei sa ingropi tot ce-ai trait cu acea persoana, dar stii ca e nevoie de un simplu "salut", o simpla privire sau imbratisarei totul e dezgropat. toata fortareata in care ai inchis amintirile si sentimentele, devine praf intr-o secunda, si rabufneste acel "te iubesc" din tine. apoi nu-l mai zici, aproape deloc, nici macar prietenilor tai.
si trec mai multe luni, sau cativa ani, si incepi sa-ti fortezi renasterea aia blestemata, pentru ca vrei sa devii iar intreg.
te rasfeti cu tot ce-i interzis [pentru ca-i mai palpitant], bagi in tine tot ce te distruge, pentru ca durerea aia e singura dovada ca totul e o realitate crunta, nu un cosmar. atunci iti deschizi ochii si intr-o zi realizezi ce faci, dupa care te opresti.
devii un "sfant" ipocrit.
oftezi cand cineva e indragostit si arunci cu "dragostea nu exista". dar stii ca sunt doar vorbe in vant, pentru ca inauntrul tau inca mai exista dragoste, pentru acea persoana care ti-a distrus toate visele.
si acum, serios, nu e patetic? cum inca mai poti sa iubesti acea persoana, care te-a distrus, care poate sa te reintregeasca, care la fel de simplu poate sa-ti sufle iar toate visele?
stai departe de persona aceea, te muti, faci orice. apare altcineva si mereu speri ca acel cineva va fi mai bun. poate ca e, poate ca nu e, oricum esti prea orb, prea distrus ca sa mai faci diferenta.
intr-o zi, ai sa-ti dai seama ca pasesti din adolescenta spre lumea adultilor, [care mie, personal mi se pare ingrozitoare] si ca trebuie sa lasi totul in trecut. toate renasterile prin care ai trecut, sa ramana doar o amintire vaga. iti dai seama ca esti pe cont propriu si ca nu te mai poti smiorcai oricand.
esti gol, fiecare sentiment e ascuns intr-o fortareata. te intrebi ce scop ai in viata, sau de ce mai traiesti, sau cat vei mai trai.
ai nevoie de un scop pentru a trage ca boul la jug.
eu, vorbeam aseara cu un prieten despre chestiile astea, asa ca din cauza asta m-am decis sa scriu porcaria asta.
la un moment dat m-a intrebat care e scopul meu in viata si am realizat ca NU am unul. stiu ca pot avea orice, oricand, daca pun osul la miscare. dar nu vreau. ceva pur si simplu ma opreste. oamenii, prietenii mei, anumite locuri sau animale, ei bine ele imi dau mici scopuri pe care sa le ating, pe care in final le ating si devin plictisita.
ma plictiseste realitatea.
ma plictiseste viata mea.
am nevoie de scopuri mici, insimnificative ca sa mai traiesc.
mi-e lene sa-mi fac unul propriu, asa ca astept ca scopurile faurite mie ce roiesc in jurul oamenilor de langa mine, sa ajunga in mainile mele.
cand nu am un mic scop, stau intr-o balta numita "depresie", care mai degraba a devenit habitatul meu natural, o monotonie infinita. mai exista oameni ce ma scot din balta asta, dar pe termen scurt.
m-am indragostit de un pusti [nu stiu de ce-l fac pusti, doar e de-odata cu mine], cu care impart o gramada de hobby-uri comune, ascultam aceeasi muzica si nu stiu, poate mai avem multe in comun, dar ca sa fiu sincera mi-e frica sa-l descopar, pentru ca va gasi cu siguranta, chei catre fortaretele din sufletul meu.
mi-e frica sa mai iubesc, mi-e frica sa ma mai deschid cuiva, cum m-am deschis unei singure persoane, toata viata mea. nu mai vreau sa renasc, de fapt nu mai vreau sa devin cenusa. nu... chiar nu mai vreau. inca nu m-am vindecat complet, dupa ultima renastere. inca vad cenusa sub talpile mele.
dar totusi, asta e un strigat de ajutor, pentru ca sunt constienta ca vreau sa merg mai departe, dar in acelasi timp ceva ma opreste. sunt o ciudata greu de citit, greu de inteles.
nici eu nu ma cunosc deplin si reusesc sa ma surpind mereu cu cate ceva.
in fine. sa nu va aud cu "fa-ti un scop", ca n-amchef de deastea. numa ma enervati degeaba, iar nervii mei nu-s tocmai la locul lor momentan. sunt intinsi la maxim, ca niste elastice gata sa puste.
