be the first one to know.

sâmbătă, 10 martie 2012

ciocolata albastra

se schimbase.
se schimbase totul.
acum nu ma mai intreb daca am facut bine ce-am facut. de data asta sunt sigura ca e cea mai buna alegere.
se intoarce spre mine si imi zambeste.
ma intreb daca imi citeste gandurile.
-vino aici.
isi intinde mana spre mine.
stau in pragul usii si-l privesc. ezit, doar ca sa nu-mi arat extazul care ma lovise.
sta acolo, pe salteaua pusa in mijlocul curtii din spatele casei. crapa de zi si e frig.
isi incolaceste bratul drept in jurul umerilor mei, apoi imi saruta fruntea.
-ti-e frig?
-nu.
as spune atat de multe lucruri, dar sunt muta. nu sunt in stare sa-i vorbesc, fiindu-mi frica de impactul vocii mele cu ceea ce vad, aud, simt.
noi, frigul, dimineata, cerul rosu, culorile vii, zidul din caramida, casele, cele doua pisici de pe gard, tisa din partea dreapta a gardului.
imi scot tutunul si foitele, apoi gasesc un filtru murdar pe fundul gentii. incep sa-mi rulez, fara sa-mi dau seama ca vorbesc.
-o sa privim rasaritul impreuna?
-aha. auzi, ai vrea sa fim ca ei?
ma intreaba in timp ce priveste cuplul din dreptul usii.
-nu.
-foarte bine.
-crezi?
tace.
-m-am obisnuit sa nu fim ca ei.
-dar ai vrea sa fim ca ei?
-uneori.
se ridica si se plimba in fata mea.
-doar uneori. si... ei bine, doar uneori suntem ca ei.
nu zice nimic si pleaca in casa.
afara se raceste. imi trag gluga in cap si ma intind pe salteaua murdara. imi aprind tigara si-o fumez stand pe spate.
ma gandesc ca cerul e o ciocolata mare alba si albastra. azi sunt inventatoarea ciocolatii albastre. incep sa rad si ma gandesc ca stelele sunt stafide, iar luna un biscuite mare cu martipan patat cu scrum de tigara.
-vino inauntru. o sa-ti fie frig.
-nu.
stiu ca sta in pragul usii. astept sa plece, ca sa ma pot intoarce la luna mea cu martipan si ciocolata albastra.
il aud indepartandu-se si-mi dau seama ca nu mai vreau luna cu martipan. vreau sa vina langa mine, sa abereze sau sa fie serios. vreau sa ma plimb dupa el, ca de fiecare data cand se intoarce sa stie ca sunt acolo daca are nevoie de mine.
ma ridic si-mi strang genunchii la piept.
nu mi-e frig, doar ca nu ma pot misca. gandurile ma storc de energia fizica si simt ca o iau razna.
nu vreau sa renunt la asta.
imi scot telefonul si ma decid sa sun acasa. acasa, dar nu chiar acasa.
el revine si ma saruta, reamintindu-mi ca sunt aici, nu acasa.
ma bucur de el si-mi pare rau de vocea cunoscuta si atat de draga mie, de acasa.
imi dau seama ca acasa nu mai exista...de ceva timp.
inchid telefonul si-l vad stand in prag, zambind.


apoi, incep sa ma simt acasa.

Un comentariu:

Rucsi. spunea...

superb .:)
îmi place foarte mult.
Love, R.