moartea nu cauta eroi

nu, nu cred ca am mai simtit asta pana acum.
nu m-am mai trezit cu o durere fizica atat de insuportabila incat sa incep sa tip. nu... nu s-a mai intamplat.
desi, m-am trezit zilnic cu durere psihica si interioara. dar genul asta de durere... e, nu stiut, te obisnuiesti cu ea. ajungi sa nu o mai simti. face parte din tine de la un moment dat.

cat de oribil poate fi sa ajungi in taramul viselor, sa visezi ce visezi in fiecare seara, apoi sa apara brusc spasme de durere.
monotonia dispare, la un moment dat.
sa simti cum iti bubuie pieptul, spargand extazul muzical al inimii, aruncandu-te in lanturile noptii celei mai intunecate.
sa nu-ti poti deschide ochii, sa nu te poti misca.
brusc picioarele ti se sparg in mii de farame, lovindu-ti trupul cu o durere atat de mare incat sa simti moartea suflandu-ti pe buze.

te face sa-ti doresti sa mori, sa pui capat durerii infernale. te face sa te detasezi de lumea asta, sa o urasti mai mult decat o faci... dar tu nu-ti dai seama ca moartea nu e solutia, nu-ti dai seama ca dorindu-ti sa mori, tu n-ai sa mori.
nu ti-e frica de ea, iar moartea nu vrea eroi... moartea nu cauta eroi, nu cauta viteji, nu cauta neinfricati. ea scobeste in tine dupa frica, disperare, durere...

ascunde-te in negrul cel mai negru, urla de durere, acesta nu-i infernul. aceasta-i camera ta, sufletul tau, mintea ta...