cred ca aveam nevoie prea tare de asta. lovitura sub centura perfecta.
cum de mi-am permis?
cum de mi-am permis sa cred ca va fi mai bine, acum?
niciodata nu e mai bine, doar mai rau. niciodata mai bine...
cum am putut sa cred asta? adica mi-a fost greu sapte luni sa cred ca totul a disparut intre noi. stii bine cat am luptat. stii bine cat de mult tineam la tine... am avut nevoie de o nenorocire ca sa te uit. nenorocirea aia a venit.
m-a nenorocit cu totul.
nu mai stiam nimic de mine. nu mai intelegeam nimic. nu-mi mai pasa de tine, de mine, de noi. vroiam doar sa mor. nimic mai mult. doar sa mor.
dar am continuat sa zambesc si sa rad. sa par fericita. dar nu eram. nici n-am incercat sa fiu. n-am vrut. deloc. n-am putut.
acum... ma intorc la luna februarie. luna pe care o urasc cu toata fiinta mea.am prea multe, de fapt mult prea multe probleme luna asta. intotdeauna sarbatoresc problemele vechi cu o depresie ca la carte.
adormeam in lacrimi si sughituri.
ma trezeam cu capul pe wc dandu-mi afara stomcaul si fierea.
ma trezeam ca desenez acelasi lucru in diferite variante.
tot ce ziceam se invartea in jurul subiectului din ziua aia.
anu asta a fost altfel. m-am chinuit doar trei zile. atunci a aparut... ei bine, a aparut cineva. cineva care te-a inlocuit pe tine, cineva care m-a facut sa uit de nenorocire, cineva care mi-a redat zambetul pe buze.
un cineva anonim.
totul se intorcea la vremurile de demult, la vremurile bune, cand asteptam cu nerabdare soarele si iarba. primavara, vara...
imi vine sa-mi dau pumni in cap cand ma gandesc ca n-avea niciun rost sa cred ca-mi va fi mai bine. nu mi-e. tot eu inghit cacat. tot eu pic in starea de sevraj. de luna februarie.
e aprilie, dar eu inca am ramas in februarie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu