lupta continua

intrasem in sala.
erau o gramada de oameni, antrenori, concurenti antrenandu-se. ma uitam dupa ea.
o zarisem. nu voiam sa o deranjez.
s-a intors, m-a vazut si-a inlemnit. a luat-o la fuga printre colegii ei. s-a oprit in fata mea la doi pasi. gafaia. o suvita din parul ei blond i se lipise de fruntea transpirata.
-nu credeam ca o sa vii.
-nu voiai sa vin.
-nu.
-nu voiai sa te vad luptand.
-nu. nu-mi place sa lupt stiind ca cei pe care ii iubesc, ma vad.
-stiu. marina...
-nu-mi spune asa.
-o sa-ti spun cum simt, nu cum vrei tu.
-nu-mi place numele meu.
-mie imi place.
-tie...
-marina?
o luasem de mana. nu mi-am dat seama ca ii strangem palma la pieptul meu. pulsa.
-ce e?
-vrei sa plec?
-da... nu. vreau sa pleci cand lupt.
-nu. vreau sa raman sa te vad.
-daca ramai ma retrag.
-daca te retragi, eu pierd.
-ce pierzi?
-fericirea.
-poftim?
-vreau sa intri pe teren, sa-ti privesti adversarul in ochi. sa uiti ca sunt in public si te privesc.
-nu... nu pot. stiu ca esti aici si nu vreau sa te dezamagesc.
-nu ma dezamagesti draga mea. niciodata nu m-ai dezamagit.
-ba da. n-am fost langa tine cand nu erai bine, n-am putut sa fiu acolo, sa te iau in brate.
-marina...
-nu! lara nu intelegi?
-marina, ma iubesti?
-eu...
-nu?
-te iubesc mai mult ca orice. lara, mi-ai intrat in sange din prima clipa in care ne-am apucat de vorbit.
-atunci urca pe teren si bate-ti adversarul.
-nu pot.
-marina, adversarul tau e durerea mea. durerea, ura ce mi-a distrus viata, tot ce m-a incuiat in lumea mea, tot ce te-a aruncat afara din mine. distruge-o.
avea lacrimi in ochi. nu-mi imaginam c-am s-o vad vreodata plangand. ea... luptatoarea mea, artistul meu...
-poti sa faci asta?
-am sa intru si-am sa ies zambind de pe teren. am sa inving pentru tine. am sa te vad zambind din toata inima. am sa distrug tot ce te-a omorat, picatura cu picatura.