prima ninsoare a verii

un zid din notele unui nebun,
al unui pian bătrân...
aud zăpada cântând
la prima ninsoare a verii.
oh, ce durere cântă,
cât frig, îngheţ şi moarte...
în soare te văd tremurând
şi nu pot, nu pot s-ajung.

distanţa a crescut.
şi-o tot laşi să crească
cum inima mea...

ea...

ea nebuna, bate şi-mi sare-n piept
şi nu-ncetează să-mi spună,
iertare să-şi ceară
că n-a vrut să te iubească.
dar te-a iubit,
te-a iubit din clipa în care a-nceput să bată


iar eu?
iar eu nu-ţi pot spune cât o urăsc.
nu-ţi pot spune cum o rog să te urască...
cât o rog să nu-nceteze să mai bată...
nu vreau să moară azi.

azi, când cerul s-a despicat din noapte
şi stelele au devenit jar încins pe orizont...

rugam soarele să îmi topească:
tot.
să topească iarna ce te-a făcut s-o-nduri,
şi frigul din căpruiul stins în smoală...

să-mi aducă iar acordurile plăcute
al morţilor din frunze,
din toamne apuse-n noroi.

şi o rugam...

să nu-nceteze să mai bată...