cand trecutul trecutului te-ndeamna la viitor

il auzisem in scoica de langa perna. am luat-o-n palma stanga, si-am lipit-o de ureche.

l-am ascultat.

mi-a spus sa nu ma mai lovesc de valuri, ci sa stau pe mal, doar cu picioarele-n apa, ca in ultima zi in care ne-am mai cunoscut.

sa fumez prezentul si sa arunc chistocul in viitor.

sa joc trecutul la poker.

citeam un blog.

am realizat tarziu ca ascultam aceeasi piesa la nesfarsit, fara sa citesc un cuvant de pe acel blog. doar stateam si priveam ecranul.

o fraza imi trezise inima "sa-i pot cuprinde zambetul cu ochii"...

apoi disperarea de a reciti postul, ca sa ma asigur ca l-am inteles pe deplin.

"ma saturasem". am recitit fraza aceea de 13 ori, ca sa ma asigur ca e acolo, ca sa o memorez in carne.

m-a intristat.

am oftat si mi-am aprins o tigara. poate ca asa ar trebui sa fac si eu. sa ma satur de tristete, doar sunt fericita acum, nu?

"asadar... sunt aici"

da, sunt aici. dar mi-as dori sa nu fiu. mi-as dori sa fiu intr-un alt loc, departe de viata asta. undeva unde pot gandi fara sa-mi pot auzi gandurile tipand printre ecouri.

sunt aici...

mereu voi fi aici.

stii si tu, nu?

"acum trebuie sa plec"

plecasem de suficient timp dintr-o poveste, calcand in picioare eternitatea promisa intre sufletele pereche. mi-am permis sa-mi bat joc de teoria noastra intr-un scop caritabil pentru sufletul meu bolnav.

mi s-a cerut a promite, ca nu voi iubi vreodata o alta rasuflare. si-am promis. si sunt sigura c-am mai promis, in alte vremuri, dar azi... azi sunt si eu grabita. ma mangaie trecutul pe obrazul stang si sfarsitul pe cel drept. iar eu, eu vreau sa traiesc putinul prezent, iubind.

vreau sa iubesc, intelegi?

vreau sa iubesc.

m-am saturat sa te iubesc doar pe tine. te-am iubit mereu, fara sa mi-o ceri, neconditionat... iar tu, tie, tu, eu, naiva de mine, eu... tie ti-a pasat suficient de mult, incat sa-ti pastrezi toata dragostea fata de mine, inchisa in tine.

si-a durut...

acum, nu mai doare.

"cu bine, candva, o cafea si noi."

m-am trezit facand bagaje.

voiam sa plec cu cea mai mare disperare care am simtit-o in viata mea.

plangeam.

voi fi acolo sarutandu-l, iubindu-l, implorandu-l din priviri sa-mi zambeasca.

voi fi acolo, tremurand de frig, incalzindu-ma la caldura privirii sale.

voi fi acolo batandu-mi joc de teoriile mele cretine, devenind o femeie, oprind sfidarea intregii lumi.

voi fi acolo, cedandu-i tot ce-a mai ramas uman din mine.

un regret intr-o alta lume

tu esti cel care poate opri ce-a inceput prin sfarsitul tau.

am muscat perna si mi-am innecat plansul. am ramas sufocata cu fata in perna. simteam cum perna devine rece si umeda. speram sa fie doar un vis, sincer. m-am ridicat in genunchi.

eram tot in camera mea.

-opreste totul. te rog. opreste toata durerea asta, pentru ca eu n-o mai pot duce. fa-ma sa uit.

am inchis ochii si m-am trantit inapoi, intre perne.

am deschis ochii.

soare, cald.

-hei! ai adormit, zano.

-cum?

recunosteam vocea, recunosteam si locul.

-cum? cum am ajuns aici?

-hai termina. erai terminata aseara. ai dormit la mine in cort si tipai ca e rulota ta. erai tare dusa. ce-ai bagat?

-nu inteleg. sunt curata. nu mai iau nimic de mult timp.

-sigur ca da. mie mi se parea ca esti pe acid, keta, saaaaaaau?

-poftim?

-hai. spune-mi. stii ca nu te voi judeca. niciodata nu te-am judecat. nu te-am judecat nici pentru ca ai plans atata.

-eu nu mai inteleg nimic. tu trebuia sa fii mort.

-da. asta imi repetai intr-una si aseara. nu sunt mort. sunt aici.

ma uitam in ochii lui caprui si nu mai intelegeam nimic.

-haide, imi spui?

-ce sa-ti spun? ai murit acu doi ani, te-am sunat de la un concert si ti-am spus ca vin in vama, apoi m-a sunat mada sa-mi spuna ca ti-au gasit cadavrul.

-da. buna gluma, nu?

-nu chiar. i-am zis ca e cea mai proasta gluma posibila.

-de ce?

-pentru ca te iubeam.

-tu si multe altele.

-da. stiu si asta. dar nu ma deranjeaza. nu-ti pot porunci sa ma iubesti, doar pentru ca te iubesc eu.

-asa. spune-mi ce-ai facut in astia "doi ani de cand sunt mort".

ridicase degetele in aer, zambind.

-am... am terminat liceul. am mers la faculta in strainatate si am realizat ca nu-ti mai simt prezenta. a fost deprimant. m-am imbolnavit urat apoi trebuia sa iau calmante sa pot face fata vietii si somnifere ca sa pot adormi.

-glumesti, nu?

expresia fetei lui devenise serioasa.

-da.

am ridicat petu' de bere si-am baut.

-ai o tigara?

-doar pe ale tale.

-oh perfect. mai am tigari? chiar mi-ar prinde bine un lucky.

-tu fumezi lucky?

-erm...da?

-ca ai ceva tigari mentolate.

-poftim?

-uite.

scoase din buzunarul pantalonilor sai gri, un pachet de LM menthol.

-mai ai 6 tigari. am fumat si eu una, aseara. sper ca nu te superi.

-nu-i nimic.

ne-am ridicat din fata cortului si-am mers sa stam pe bancile de la masa.

andrei trecuse pe langa mine.

-salut!

-uhm...hey.

nu prea inteleg de ce se uita la mine ca la o straina. doar eram prieteni de cel putin 2 ani.

-il stii pe pusti?

-da. de vreo 2 ani. nu stiu de ce se uita asa la mine.

-ciudat.

m-am ridicat si m-am dus dupa andrei. se urca intr-un hamac, nu departe de noi. era si razvan pe acolo, aburea o tipa.

-tipic tie, razvane. salut! ce mai faci?

-uhm. salut. te rog spune-mi ca nu te-am combinat si dupaia am plecat cu alta.

-haha. nu nu. e ok. nu prinzi tu asa usor la mine.

-andrei, care-i faza? am facut ceva aseara? esti suparat pe mine?

-uhm, roscato, nu te cunosc. adica te-am vazut pe aici, dar nu te cunosc. n-am facut cunostinta si sincer nu stiu de unde ma cunosti tu.

m-am intors spre razvan.

-nici cu mine n-ai facut cunostinta.

m-am intors la EL. i-am prins tristetea din ochi. isi muta privirea in pamant.

m-am dus la oglinda.

-flash de 8 albastru, un pierce, roscata, tricou korn. ce se intampla?

-stii, si mortii viseaza...

m-am asezat langa el.

-nu inteleg... iar visez?

-da. doar ca m-ai strigat atat de tare aseara, incat imi era imposibil sa nu-ti raspund. te-am privit muscand din perna. te-am vazut tipand cand ai realizat ca sunt mort. te-am auzit de fiecare data cand m-ai strigat. am fost langa tine cand fugeai spre tipul care semana cu mine, strigandu-l pe numele meu. am fost langa tine cand voiai sa te sinucizi si-am facut tot posibilul sa vina cineva dupa tine exact inainte de punctul culminant. tu nu-mi faci viata mai usoara, chiar daca sunt mort. nu inteleg de ce te-ai atasat atat de mult de mine. partea nasoala e ca te pot vedea doar cand...

in timp ce-mi vorbea, andrei, razvan, cortul lui, totul disparea. imi ridicam parul blond de pe palton. ma jucam cu bocancii in apa de sub banca noastra. ploua.

-asta e realitatea ta. nu-ti mai face rau. nu ma mai lasa sa-ti fac rau, gandindu-te la mine.

-stiam ca visez. stiam. stiam ca tu esti mort, iar visul asta e o alta dezamagire. stiu ca ma voi trezi si voi plange. stiu ca ma voi trezi si voi simti ca am uitat tot. stiu ca imi suna alarma si ca trebuie sa merg la scoala. dar nu ma voi trezi. nu voi merge la scoala. nu voi iesi in ploaie ca sa-mi camuflez lacrimile. nu te voi uita pentru ca-mi ceri asta. nu voi adormi zambind, din moment ce stiu ca totul e o realitate oribila. nu. chiar nu.

-tu ai impresia ca viata e roz?

-nu. eu am impresia ca mor de fiecare data cand ma trezesc.

-imi pare rau ca m-am bagat intr-un vis pamantesc. dar era singura mea cale de a-ti vorbi.

-nu. taci. imi spui ce vrea subconstinetul meu sa auda. eu pot sa-ti vorbesc, pentru ca tot eu aud. tot mie imi vorbesc. tu esti doar o amintire vie in mine, tu inca traiesti aici, in sufletul meu, in mintea mea. totul se agata de tine involuntar. refuz sa-ti dau drumul. sunt constienta de asta. sincer. sunt. si mai stiu ca incerc sa zambesc cand ma gandesc la tine, dar mi-e mai usor sa plang.

-zano, ascula-ma: eu plec. chiar voi pleca. nu-ti voi mai aparea in vise, nu-ti voi mai raspunde chemarilor tale. vorbesc serios.

-nu. ai sa te intorci cand imi doresc sa te intorci. si vei aparea pentru o fractiune de secunda, ca sa ma faci sa zambesc din inima. pentru ca tu m-ai invatat sa transform tot ce-i urat din mine, in arta. tu m-ai invatat sa scriu si tu mi-ai dat puterea de a infrunta viata. tu crezi ca la 16 ani nu pricepeam nimic?

m-am intors spre el. se uita la mine, trist.

-ma intristezi, zano.

-imi pare rau.

m-am ridicat de pe banca.

-uite, o sa modelez visul, inapoi la vama. ramai acolo si asteapta-ma. ok?

-nu. eu modelez visul acesta. e al meu, nu al tau. tu te vei trezi acum.

m-am trezit in camera mea, din cauza caldurii. am deschis geamul.

ploua.

-ce vis ciudat.

am coborat in bucatarie.

am calcat intr-o scoica. m-am taiat. am tipat.

gafaiam si ma chinuiam sa respir. eram toata transpirata, ascunsa sub plapuma, intre perne.

ceva lipsea.

m-am uitat in camera.

totul era intr-o dezordine perfecta. nu lipsea nimic.

am deschis calcu. aveam un mail nou, de la un necunoscut.

"el [din vis] regreta ca a avut un vis pamantesc"

saturatie mintala

mi-e bine, nu mi-e bine, ups and downs care nu se mai termina.

glume proaste...

satula de toate.

satula de toti.

satula de minciuni.

satula de oameni.

satula de ploaie.

satula de frig.

satula de iarba.

satula de dor.

satula de engleza pizdii ma-sii!

satula de accentu lor.

satula de viata, pana la epuizare.

slabita de puteri si mi se rupe de toti si toate.

devin... numb.

ma prostesc de cap, doar m-am facut blonda. acum am o scuza.

mi se rupe. mi-se-rupista:))

mai putin de-un om...

da, denis.

ca de obicei.

minunatul si inegalabilul D.

e incredibil cat de mult il pot iubi pe omu asta!

fuckin incredibl!

dar sa revenim:

hai sa ne lovim iar cu "te iubesc"-uri.

sufletul ca pasarea pheonix

* cu siguranta ma voi contrazice in urmatorul post, so please, bare with me.

toti ne nastem ca niste pasari pheonix: frumosi, puri si plini de sentimente.

prima renastere din propia noastra cenusa, apare in timpul adolescentei pe la 13-14 anisori, cand ne indragostim prima data. desigur e o dragoste platonica. pe la varsta aia ne gandim ca vrem o familie cu acea persoana si avem multe alte vise, care evident mor dupa cel putin 3 luni de relatie. acum, fie esti tu sau cealalta persoana, unul din acea relatie devine cu siguranta cenusa. ii trebuie cateva luni pentru a renaste, dar o face cand apare "altcineva".

e interesant cum ne petrecem o mare parte din adolescenta bagandu-ne in relatii platonice, care nu ne fac cenusa, dar nici departe nu sunt, pana apare "cineva"-ul suprem.

iubesti acea persoana cu toata fiinta, pentru ca e ca tine: impartiti aceleasi hobby-uri ciudate, iubiti aceleasi filme si carti, ascultati aceleasi genuri muzicale, etc. practic acea persoana e aproximativ 80% ca tine. incetezi sa te mai gandesti ca vor exista alte relatii, cu alte persoane, pentru ca nu mai vrei altele. vrei sa devii un intreg cu persoana iubita, un 100% perfect.

prietene, traiesti un vis frumos, dar nu tine.

se intampla ceva, un "nimic" mai exact si relatia sare in aer. iei foc in interiorul tau si atunci realizezi ca va fi cea mai violenta renastere a ta, dupa care nu vei mai deveni niciodata cine ai fost. iti lasa rani adanci, care nu se cicatrizeaza, "te iubesc"-ul aruncat atat de mult, devine cenusa. acel "te iubesc" nu mai renaste pentru altcineva. moare. moare acolo, in tine, alaturi de tot ceea ce-ai vrea sa ingropi. pentru ca asa e: vrei sa ingropi tot ce-ai trait cu acea persoana, dar stii ca e nevoie de un simplu "salut", o simpla privire sau imbratisarei totul e dezgropat. toata fortareata in care ai inchis amintirile si sentimentele, devine praf intr-o secunda, si rabufneste acel "te iubesc" din tine. apoi nu-l mai zici, aproape deloc, nici macar prietenilor tai.

si trec mai multe luni, sau cativa ani, si incepi sa-ti fortezi renasterea aia blestemata, pentru ca vrei sa devii iar intreg.

te rasfeti cu tot ce-i interzis [pentru ca-i mai palpitant], bagi in tine tot ce te distruge, pentru ca durerea aia e singura dovada ca totul e o realitate crunta, nu un cosmar. atunci iti deschizi ochii si intr-o zi realizezi ce faci, dupa care te opresti.

devii un "sfant" ipocrit.

oftezi cand cineva e indragostit si arunci cu "dragostea nu exista". dar stii ca sunt doar vorbe in vant, pentru ca inauntrul tau inca mai exista dragoste, pentru acea persoana care ti-a distrus toate visele.

si acum, serios, nu e patetic? cum inca mai poti sa iubesti acea persoana, care te-a distrus, care poate sa te reintregeasca, care la fel de simplu poate sa-ti sufle iar toate visele?

stai departe de persona aceea, te muti, faci orice. apare altcineva si mereu speri ca acel cineva va fi mai bun. poate ca e, poate ca nu e, oricum esti prea orb, prea distrus ca sa mai faci diferenta.

intr-o zi, ai sa-ti dai seama ca pasesti din adolescenta spre lumea adultilor, [care mie, personal mi se pare ingrozitoare] si ca trebuie sa lasi totul in trecut. toate renasterile prin care ai trecut, sa ramana doar o amintire vaga. iti dai seama ca esti pe cont propriu si ca nu te mai poti smiorcai oricand.

esti gol, fiecare sentiment e ascuns intr-o fortareata. te intrebi ce scop ai in viata, sau de ce mai traiesti, sau cat vei mai trai.

ai nevoie de un scop pentru a trage ca boul la jug.

eu, vorbeam aseara cu un prieten despre chestiile astea, asa ca din cauza asta m-am decis sa scriu porcaria asta.

la un moment dat m-a intrebat care e scopul meu in viata si am realizat ca NU am unul. stiu ca pot avea orice, oricand, daca pun osul la miscare. dar nu vreau. ceva pur si simplu ma opreste. oamenii, prietenii mei, anumite locuri sau animale, ei bine ele imi dau mici scopuri pe care sa le ating, pe care in final le ating si devin plictisita.

ma plictiseste realitatea.

ma plictiseste viata mea.

am nevoie de scopuri mici, insimnificative ca sa mai traiesc.

mi-e lene sa-mi fac unul propriu, asa ca astept ca scopurile faurite mie ce roiesc in jurul oamenilor de langa mine, sa ajunga in mainile mele.

cand nu am un mic scop, stau intr-o balta numita "depresie", care mai degraba a devenit habitatul meu natural, o monotonie infinita. mai exista oameni ce ma scot din balta asta, dar pe termen scurt.

m-am indragostit de un pusti [nu stiu de ce-l fac pusti, doar e de-odata cu mine], cu care impart o gramada de hobby-uri comune, ascultam aceeasi muzica si nu stiu, poate mai avem multe in comun, dar ca sa fiu sincera mi-e frica sa-l descopar, pentru ca va gasi cu siguranta, chei catre fortaretele din sufletul meu.

mi-e frica sa mai iubesc, mi-e frica sa ma mai deschid cuiva, cum m-am deschis unei singure persoane, toata viata mea. nu mai vreau sa renasc, de fapt nu mai vreau sa devin cenusa. nu... chiar nu mai vreau. inca nu m-am vindecat complet, dupa ultima renastere. inca vad cenusa sub talpile mele.

dar totusi, asta e un strigat de ajutor, pentru ca sunt constienta ca vreau sa merg mai departe, dar in acelasi timp ceva ma opreste. sunt o ciudata greu de citit, greu de inteles.

nici eu nu ma cunosc deplin si reusesc sa ma surpind mereu cu cate ceva.

in fine. sa nu va aud cu "fa-ti un scop", ca n-amchef de deastea. numa ma enervati degeaba, iar nervii mei nu-s tocmai la locul lor momentan. sunt intinsi la maxim, ca niste elastice gata sa puste.

simfonia neterminata.

m-am apropiat de ei doi. se tineau de mana, uitandu-se in jos. nu stiam ce se intampla, apoi o lumina puternica ma orbise.
continuam sa merg spre ei, acolo unde stiam ca se afla. simteam atat de multa durere, apoi am auzit o soapta purtata de vant...
"te voi iubi mereu... sa nu uiti asta"
ea tipase, de parca ar fi fost arsa pe rug, precum o vrajitoare.
m-am trezit.






eram departe de casa, de el...
ma uitam zilnic la pozele noastre, la biletele, la scrisori... la tot ce-mi aducea aminte de el.
se racea totul datorita distantei...


-promite-mi ca vei fi fericit, dar nu vei iubi pe nimeni atat de mult cat ma iubesti pe mine. indragosteste-te, iubeste, dar nu la fel de mult. te rog. promite-mi.
-iti promit, dar vreau sa-mi promiti acelasi lucru...
-promit.


treceau minute, ore, zile, toate pareau la fel de lungi ca anii. ne distantam sufletele. il simteam mai departe ca niciodata. parca fugea afara din mine, scurgandu-se pe obrajii mei, furisandu-se printre lacrimi, rupand impregnarea noastra.
cadea pe mocheta, scurgandu-se in podea...
-nu vreau sa pleci. chiar nu vreau. ai zis "pentru totdeauna"... mi-ai promis.


-lidia?
-da?
un coleg de clasa, statea in spatele meu.
-esti ok?
-da.
-nu trebuie sa minti.
-nu mint.
-ba da. stii. te-am observat pana acum. parca ai avea un ritual: stai la ore, te uiti in gol, de parca profii si noi n-am exista. apoi deschizi o agenda la exact aceeasi pagina. jumatate e rupta. apoi iti strangi medalionul de la gat in pumn. scoti aceeasi bucata mototlita de hartie, din portofel si-o ti alaturi de medalion. te prapadesc lacrimile, si oftezi. nu versi o singura lacrima. tremuri, iti iei lucrurile si iesi. stii, nu-s atat de fraier. ti-e dor de casa si de oricine ar fi acea persoana pe care o strangi in pumn, zilnic.
-eu...
-te cam inteleg. sincer.
-eu nici macar nu stiu care e numele tau.
-mda... sunt Ty.
-lidia.
-stiam deja.
-oh da... scuza-ma.
-mneah... e ok. deci. cine e?
-cine?
-cine e acea persoana, pentru ca sunt foarte sigur ca nu-i niciunul dintre parintii tai.
-nu. nu e un parinte. e, e un prieten. e o legatura mai speciala, care...
-se pierde?
-da. dar nu stiu...
-de ce. stiu. am trecut si eu prin asta.
biblioteca se aglomera. ty statea, acum, in fata mea, pe un scaun. nu zicea nimic, doar se uita la mine. zumzauitul celor din jur, rasfoitul cartilor, tastaturile calculatoarelor faceu un zgomot puternic, enervant.
-ty, vrei sa bem o cafea?
-mergem jos la bar?
-neh. cumparam o cafea si ne plimbam prin centru. adica, de cate ori o sa prindem soare in zona asta?
-heh, da ai dreptate.
in drum spre iesire, ty ma luase de mana. voiam sa-mi smulg mana dintr-a lui, dar ceva imi spunea sa n-o fac.
simteam cum greutatile-mi cadeau de pe umeri, lasandu-ma sa respir usor, linistita. imi venea sa plang, dar nu stiu daca as fi plans de fericire sau de frica.
am oftat.
ne-am oprit.
si-a tras mana de sub palma mea.
-lidia, nu-mi place privirea ta. imi cer scuze daca te-am jignit. dar era... nu stiu, te-am luat de mana, in calitate de prieten, nu mai mult, si...
-ty, e ok. inteleg.
l-am luat de mana si i-am zambit.
am strans hartia mototlita in pumn, in buzunarul hanoracului.


"imi pare rau. stiu ce ti-am promis si nu-mi voi incalca promisiunea. pentru totdeauna"

XIII. despre tine, despre mine, despre un "noi"

ai vrut sa fii "eu", femeia care ti-a fost iubita, prietena si sora.

am vrut sa fiu "tu", barbatul care mi-a fost iubit, prieten si frate.

ai vrut sa-ncerci toate prostiile iubite de mine, toate "hobby-urile" murdare de prafuri si chistoace. te-am implorat cu lacrimi in ochi, nu doar o singura data, sa n-o faci.

eu le-am lasat... le-am lasat de dragul tau. le-am lasat sa le prizeze altii, sa le fumeze, sa faca ce vor ei. le-am lasat pentru tine, pentru ca ma iubeai, pentru ca te iubeam, pentru ca aveam incredere in tine si pentru ca numarul 13 a insemnat noroc pentru noi, pana-n luna lui august.

pe 13-le lui august, tu te-ai trezit dintr-un vis monstruos de dulce. ti-au aruncat amintirile noastre, ti-au ascuns dragostea fata de mine si te-au mintit, iubitul meu. te-au mintit in privinta mea si tu i-ai crezut. i-ai crezut pe toti, mai putin pe mine. nu mi-ai dat voie sa-ti spun un cuvant.

dar tu mi-ai spus "adio"...

fizic si psihic am suportat totul cu brio, un timp. dar inauntru, sentimentele mele, erau mancate de ei. devorau tot ce prindeau. au gasit cufarul nostru, ascuns sub fantana cu 13 chipuri. mi-au daramat zidurile, mi-au rupt cirestii, au distrus tot.

stateam in biblioteca noastra, si te vedeam distrugandu-mi lumea.

ii vedeam mintindu-te inca o data, si inca o data.

iar tu-i credeai...

-acum vreau ca "eu" sa fiu "tu".

m-am trezit pe malul marii, alaturi de prietenii mei. mi-era frig, mi-era rau, voiam sa dau afara tot. stomacul ma ardea, aveam frisoane, corpul imi pusca de durere.

-esti bine?

-da.

am tacut si-am indurat. daca vreau sa fiu ca tine, voi indura. mi-am luat vodka si-am fugit de acolo.

m-am oprit pe stanci. am privit soarele, ce imprastia o caldura inexistenta la ora aceea a diminetii.

mi-era frig.

aveam frisoane.

mi-era rau.

beam vodka.

fumam tigari.

voiam sa tip.

dar...

am tacut.

nu m-am oprit la 4 nopti de auto-distrugere. la dracu! normal ca nu! nici tu n-ai facut-o. dar m-am oprit in a 13-a noapte.

ne-am iubit atat de mult incat ne-am distrus vietile, facandu-le mai bune, mai frumoase, mai altfel decat au fost.

am format un "noi", din "eu" si "tu"... care mai apoi a devenit "eu". nu mai vorbeam la plural, devenisem un intreg, pana cand ne-am horatat sa facem schimb de locuri.

te iubeam, dragul meu.

te iubesc pe tine, sau mine, sau noi, sau eu.

you can buy me with a coffee

si dupa atata timp, aveam ocazia sa-l revad...

oare tu ce-ai fi facut, in locul meu?

iata-ma, stand in fata lui, uitandu-ma in cafeaua mea cu lapte.

-pot sa iau zaharul tau?

-p-poftim?

-pot sa iau zaharul tau?

-da...

-mersi.

nu mi-am ridicat privirea din ceasca mea.

nu, eu nu beau cafeaua cu zahar. desi, poate azi, as fi facut exceptie...

mi-am ridicat privirea din ceasca si l-am privit in ochi.

se uita la mine, in timp ce-si turna zaharul in cafea.

-stii, eu nu beau cafea in mod normal.

-nu... nu stiam.

-dar azi beau.

am tacut.

-mi-ai facut pofta. stii, cand ne-am intalnit, in pub-ul acela, tu beai o cafea. apoi ti-ai luat o bere si mi-ai spus ca ti-am facut pofta.

-da?

-da. nu mai stii?

-nu...

-ce e cu tine?

-n-nimic...

-obisnuiai sa vorbesti mult. asta imi placea la tine.

-si tu.

-si eu ce?

-conversai mult, cu mine...

-oh... asa e!

voiam sa-i spun totul, dar ceva imi spunea ca distanta ar fi devenit si mai mare, decat era deja. pe langa distanta propiu-zisa, as mai adauga-o si pe cea psihica si cea sentimentala. imi ajungea pana peste cap gramaju fiecaruia dintre ele. nu-mi trebuia o supradoza de ignoranta.

cel putin... nu inca una.

-tot cred, ca ceva e in neregula cu tine.

-poate...

-vrei sa stii de ce ne-am despatit, nu?

-nu...

-nu.

-da...

-deci...

-nu stiu...

-nu te inteleg.

-nici eu. nu reusesc sa-mi dau seama nici dupa atata timp, dupa atatea luni... inca ma intreb unde naiba am gresit! ma crezi? continui sa-mi pun aceleasi intrebari, din nou si din nou, dar raspunsurile sunt mereu la fel: aceleasi si neterminate...

-dar tu...

-dar eu n-am fost suficient de buna pentru tine.

-nu e...

-stiu. poate te-ai asteptat la mai mult. nu sunt pregatita sa-ti spun tot. pot sa-ti povestesc toata viata mea, fara nicio jena, dar...

-dar?

-dar n-am fost in stare sa-ti spun ce simt pentru tine...

-adica?

-stii ziua in care m-ai sunat, sa-mi urezi "buna dimineata"?

-da...

-mai stii ca te-am intrebat ce-amvorbit de dimineata, ca nu-mi aminteam? daca ti-am spus ca te iubesc?

-da.

-iar tu mi-ai spus "mi-as fi amintit, daca mi-ai fi spus asta".

-da.

-tu mi-ai zis ca s-ar putea sa-mi spui si tu asta si s-o iau ca atare, daca fraza nu e urmata de "glumesc".

-si tu ai tacut... apoi ai schimbat subiectu.

-stiam ca ti-ai dat seama, de ce fug...

-nu e asta. am inteles.

-atunci? de ce ne-am despartit?

-nu stiu. pur si simplu a disparut tot...

-cum?

-nu stiu.

-eu am 3 teorii. dar nu ti le zic acum. mi-am terminat cafeaua, mi-am luat inca o doza de dor. asteapta sa plec. nu ma urma si continua sa ma ignori. ok? ma duc sa platesc...

-nu. o platesc eu si pe a ta.

ma poti cumpara cu o cafea... sunt atat de ieftina.

copilul tau...

Kaiori Breathe - Tell Me You Love Me

imi pare rau...

copil

-apelezi la mine doar cand ai nevoie de ajutorul meu. imi spui de fiecare data ca ti-e dor de mine, abia dupa ce ai iesit din belele. ce sunt eu pentru tine? eu m-am saturat.

-eu...

-mi-e dor de tine. nu-s in belele. doar mi-e dor de tine.

-copil, nu pot vorbi...

-imi pare rau.

-te iubesc!

-da ce-ti veni sa ma suni asa?

-nu stiu. ascultam piesa noastra si mi s-a facut dor de tine. acum merg spre casa. voiam doar sa stii ca inca te iubesc.

-copil...

-copil...

-eu...

-shhh. stiu.

-nu...

-te iubesc.

-nu ma mai cauta.

-copil...

-nu!

-se pare ca a fost o greseala.

-da. o mare greseala.

copilul tau inca te iubeste, si-i este dor de tine, chiar daca orgoliul ii interzice sa recunoasca asta.

am iesit din belele deja, sunt in zona calma, de dupa furtuna. voiam doar sa stii ca mi-ar place sa-ti aud vocea. anu asta inca n-am vorbit...

iar ca sa stii si tu, nu ma foloseam de tine... faptul ca apelam mereu la tine cand imi era greu, ma ajuta sa ma linistesc, sa ma simt protejata... sub vocea ta, in bratele tale... ca ultima oara, in gara...

tren.

peron.

imbratisare.

palme calde.

metrou.

imbratisare.

dezechilibru.

plimbare.

frig.

sarut.

deja-vu.

te iubesc.

lacrimi.

muzica.

versuri.

imi pare rau.

plecari.

te iubesc.

te urasc.

intoarce-te...

imi pare rau.

greseala.

dor.

copil.

copilul tau.

mereu...

m-am comportat ca o nenorocita. imi pare rau...

cine sunt?

trebuie sa-mi aleg bine cuvintele de fiecare data cand vorbesc, de fiecare data cand scriu.

e fustrant. lumea nu intelege intodeauna ce-i in capul meu. de fapt, ma indoiesc ca ma cunoaste cineva cu adevarat.

uneori si eu ma intreb "cine sunt? cine am ajuns? cat mai am de mers pana la capat?"

un lucru e cert, drumul nu se termina niciodata...

momentan simt nevoia sa-mi cer scuze tuturor pe care obisnuiesc sau obisnuiam sa-i numesc prieteni, amici, iubiti...

m-am folosit de voi in cel mai urat mod posibil. aveam nevoie de voi ca sa umplu golul din mine. nu v-am dat drumul cu adevarat, niciunuia. nici n-am de gand s-o fac. si totusi, unii continua sa paseasca in viata mea, neinvitati, lasand, uitand bucati din ei insusi, in mintea mea.

totul e in locul in care v-ati lasat amprentele.

n-am sters nimic, n-am aruncat nimic.

nu sunt tocmai persoana care trece prin trecut, ca rata prin apa. trecutul e mereu in mine, nelinistind prezentul, perturband viitorul. unii dintre voi m-ati considera nebuna, altii mi-ati purta mila.

nu. nu va vreau mila, nu vreau nimic de la voi. vreau doar sa stati deoparte. am acumulat prea mult in mine.

vreau un nou inceput, un restart.

vreau inceputul asta, departe de oamenii pe care ii numesc "familie". vreau sa fiu pe picioarele mele, sa ma descurc singura. si totusi mi-ar fi imposibil, avand in vedere prietenii mei.

imi doream sa studiez la timisoara, din cauza parintilor mei. voiam sa fiu cat mai departe de ei, apoi un prieten mi-a propus studiile in anglia. telul meu nu era sa studiez acolo, pentru a duce o viata mai buna, ci pentru a scapa de viata mea.

pentru a scapa de mine.

mama si tata si-au gresit unul altuia, suficient. indirect, mi-au gresit si mie.

am privit mereu problemele lor cu superficialitate, razand, mangaind-o pe mama, tipand la tata. iubindu-i pe amandoi, urandu-i uneori. dar numai uneori.

din cauza vietii lor, am realizat ca nu-mi doresc una la fel cu a lor, dar si ca nu-mi doresc o alta viata fata de cea care o am acum.

dar... mereu am vrut altceva.

mai ales, acel altceva trebuia sa fie total opus a ceea ce voiau ei. era mai palpitant asa. mai multa adrenalina.

am realizat multe din cauza lor si le multumesc pentru asta.

iar daca ar fi existat o alta modalitate de a-mi deschide ochii, as refuza-o.

daca n-as simti ce simt azi, cel mai probabil as fi o pitipoanca proasta pe tocuri roz, sau dracu stie ce.

viata mea ar fi perfecta, daca as face curatenie in ea.

probabil va voi mai vorbi despre mine, despre "ei".

probabil...

o iubeam

refuzam sa accept ca ma iubeste.

au trecut luni, iar eu nu puteam sa-i spun c-o iubesc. de fapt, nu era vorba ca nu-i puteam spune. ii spuneam, dar nu-i aratam, iar asta ma facea sa ma simt jalnic.

eram mereu cu alta tipa. ii spuneam de fiecare data cand mergeam la vecina si ea reactiona razand "bine. du-te, dragul meu." intentia mea era s-o ranesc, ca sa-mi dea pace. simteam ca ma iubeste, iar gandul asta ma ingrozea peste masura.

i-auzi... eu sa fiu iubit.

sa fiu iubit...

si a continuat asa, mult timp.

la un moment dat, am realizat ca vecina nu insemna prea mult pentru mine [oricum nu-i pasa de mine, iar ca sa fiu sincer, sentimentul era reciproc], pentru ca EA, draga mea, imi era mereu aproape, indiferent prin ce-o faceam sa treaca.

cu toate astea, desi am ranit-o, n-am mintit-o niciodata si stiu ca nici ea nu m-a mintit pe mine. mi-a zis ca apreciaza faptul ca nu-i ascund nimic, iar asta e unul dintre motivele pentru care ma iubeste si se bucura ca m-a gasit.

dupa jumatate de an, ne-am cam despartit. am realizat ca o iubesc mai mult ca orice si oricine, iar gandul ca ar putea fi cu altcineva ma obseda zilnic. stiam ca e ca mine, iar asta ma speria. eu, unul, sunt plin de surprize: iar daca eu am ranit-o, ea de ce nu ar face-o?

mi-am luat telefonu in maini, ca un idiot, i-am tastat un mesaj din care am lasat-o sa creada ce vrea. mi-a scris, sec, inapoi: "sa nu-mi mai vorbesti niciodata". evident, orgoliul meu masculin s-a umflat. asa ca n-am cautat-o. dar, de multe ori luam telefonu in maini si incepeam sa-i scriu numarul, apoi ma opream.

in fiecare sambata lucra. obisnuia sa ma sune in pauzele de tigara, sa mi se planga de clientii de la mese, sa rada de mutra unei mirese sau de betiile trase de femei. uneori, ma suna ca sa se "reincarce". zicea ca o umplu de energie... ca fiinta mea, iubirea mea, o ajuta sa traiasca, sa mearga mereu inainte, cu capul sus... sa nu mai cada niciodata, sa nu mai priveasca in trecut.

vreau sa fie sambata.

ma suna cand avea probleme, ma cauta cand era fericita, pentru ca eu eram "singurul om cu care ar imparti totul"...

am vorbit cu ea de curand. suntem prieteni... doar prieteni.

dar o iubesc.

maine o sun si ii spun ca o iubesc.

raze albe

ma simteam ca o straina in preajma lui. incercam sa-mi dau seama daca tocmai am trecut printr-o furtuna, daca avea sa se astampere sau sa se distruga totul. daca eram paranoica sau daca innebuneam pe bune. daca toata gandirea pozitiva a fost doar in imaginatia mea, iar eu am ramas aceeasi vesnica pesimista.

exact asta eram acum: pesimista.

vantul care-mi arunca parul in toate directiile, imi vajaia in acelasi timp prin cap, ravasind toate amintirile, gandurile, momentele frumoase. toate erau prinse intr-un mic vartej continuu. creieru-mi vajaia. simteam cum puterile fizice ma lasau, coborau toate in talpi, fiind grele ca si plumbul.

toata cutia toracica se cutremura sub roiul de fluturi nebuni. as fi vrut sa se astampere. doar putin... doar putin.

mi-era greata de la aer.

mi-era greata de mine.

mi-era greata de tot ce simt.

"vreau sa se termine. totul. acum. vreau sa fiu bine."

continuam sa ma concentrez pe cuvintele astea, dar nu le auzeam. eram prinsa in furtuna din mine.

uitam de lume.

uitam de mine.

am simtit bratele in jurul meu, palmele pe talie.

putere.

caldura.

probabil era in imaginatia mea, dar norii aia negrii au disparut intr-o clipa. vedeam razele pale ale soarelui. erau albe, fine, calde.

sarut.

ma simt in siguranta.

acum... trebuie sa plec.

nu eu, ci tu

-am iubit pe toata lumea.

mai putin pe mine.

intoarce-te si inchide usa-n urma ta.

ia loc.

asculta-ma.

nu-mi pasa ce s-a intamplat atunci. de fapt imi pasa, dar prea putin, asa ca am sa trec cu vederea ziua in care ai plecat si nu te-ai mai intors.

acum esti aici, in fata mea, fie ca vrei, fie ca nu. dar stiai ca tot aici ai sa te intorci, asa ca nu-mi bat capu' sa-ti explic de ce nu m-am iesit din minti atunci.

eu n-am ales sa te astept doar asa, pentru ca imi placi. am ales sa te astept pentru ca mi-am ascultat inima dupa mult, mult timp si mi-am ignorat complet ratiunea.

stii, unii ziceau ca esti norocos ca esti impreuna cu mine, dar mi-a placut sa le rad in fata si sa le explic ca nu dau doi bani pe ce gandesc ei, pentru ca eu sunt cea norocoasa.

taci, nu spune nimic. asa-mi place mie sa cred. si-mi mai place sa cred, ca nu eu te-am ales dintre atatia oameni, ci tu m-ai ales.

acum, daca vrei sa pleci, esti liber. am spus ce-am avut de spus.

oh, inca ceva inainte sa inchizi usa in urma ta: sper ca ti-ai dat seama ca nu merit asa ceva. iar daca nu ti-ai dat seama, inchide usa si nu te mai intoarce niciodata.

cu bine, dragul meu.

din nou

firele de nisip imi curgeau prin vene...

incet...

dulce-amarui.

se adunasera prea multe. mult prea multe.

ceva incerca cu disperare sa ma faca sa tip afara toate sentimentele alea, toata ura, tot...

simteam cum fiecare parte a corpului zvcnea sub impulsul unor unde electrice reci.

mi-am strans pumnii in buzunare si mi-am muscat obrajii pe dinauntru.

-nu voi tipa. nu voi ceda. nu acum si mai ales, nu aici.

trecuse o ora, iar corpul meu nu-si revenea. fiecare particica a corpului pulsa de electricitate. continuam sa privesc cerul, sa las vantul sa-mi piste fata, sa-mi ranesc gatul si plamanii cu fum de tigara...

-azi voi pierde.

din nou.

-adio.

din nou.

-m-am pierdut.

din nou...

n-am tipat.

e un nou inceput.

preteni'

stiti ce e ciudat?

ca exista oameni care te iubesc si-ti spun asta sau iti arata, dar tu esti prea prost ca sa-i auzi sau sa-i observi.

si in momentu in care ai nevoie de afectiunea aia, iti aduci aminte ca cineva ti-a spus candva ca tine la tine. si stai si cauti, dau un search prin creier, si gasesti.

"oh, ea era"

si stai si rumegi ideea... si nu intelegi de ce dracu tine omu ala la tine. si-l suni sau il intrebi pe mess de ce. si-ti raspunde simplu "doar asa."

de ce doar asa? adica ce ti-am dat eu bun de inghitit inafara de ignoranta? ha?

"nimic. asa simt. "

si-ti inchide gura. si probabil ca nu-i mai scrii sau ii inchizi in nas si nu-i mai vorbesti o perioada, cum n-o faceai, de altfel.

apoi incepi sa te simti ca un rahat. "ce i-am dat eu omului asta?"

apoi iti suna brusc telefonu si te uiti tampit ca nu cunosti numaru. e una dintre aceleasi persoane care te suna sa te intrebe care mai e viata ta, daca esti bine,daca ti-ai tras gagica noua, cu ce ti-ai vopsit paru, ce-ti mai face pisica, etc. intr-un cuvant ii pasa.

cati dintre prietenii tai te suna sa vada ce faci?

nu, nu asa "salut, ce faci?", urmat de un sa vezi ce-am facut azi, sa-mi aduci aia, sa-mi imprumuti chestia cealalta, sa ma ajuti sa fac ceva. ci un fuckin'pur si simplu " ce mai faci?"

va scriu asta pt ca o tipa continua sa ma intrebe ce mai fac, iar eu i-am dat ignoranta in supradoze. si ma simt nasol fata de ea, pt ca nu-i raspund la telefon, si nu o fac intentionat. dar pur si simplu cand suna, nu pot raspunde sau nu-mi aud telefonu. apoi ii ascult mesaju vocal si-mi vine sa-mi dau pumni in cap. si nu-mi vine s-o mai sun inapoi pt ca mi-e rusine fata de ea.

in fine, ati prins ideea.

plumb si nisip

era rece, iar in jurul meu era doar ceata...

eram pierduta. din nou.

auzeam aceleasi versuri, inca o data.

mi-am deschis ochii. perna alba era iar patata de sange. mi-am dus instinctiv mainile la nas. mi-am privit palmele. erau patate de sange. m-am sters si-am ramas pe spate. am simtit cum mi se umple creierul cu plumb.

am tras aer in piept si-am oftat. am inchis ochii, la loc.

-a reinceput... mult mai devreme.

simteam valul de caldura curgandu-mi pe obraz, alunecand usor printre cercei, intrandu-mi la loc, in corp, prin urechi...

am inceput sa plang fara motiv. lacrimile alea erau singura scapare din iadul in care ma trezeam in ultima perioada. vise cu oameni pe care ii iubeam, murind... acei oameni plecand din viata mea... un singur om plecand la nesfarsit, in fiecare seara.

stiu ca-l intrebasem intr-un vis, daca nu s-a saturat sa moara, dar nu mi-a raspuns. a murit. din nou... iar eu il priveam neputincioasa, paralizata pe asfaltul rece, intr-o balta de sange si o pojghita subtire de gheata.

murea mereu... muream si eu cu el... in fiecare seara.

si stiu... stiu ca n-am sa pot sa-l salvez, niciodata.

niciodata.

va muri mereu... iar eu...

eu...

eu, nu-i sunt de folos.

am deschis ochii si-am privit tavanul slab luminat. continuam sa oftez. am incercat sa ma ridic din pat, dar plumbul imi invadase tot corpul. nu puteam sa ma misc, nici sa vorbesc.

nu mai puteam sa respir.

m-am sufocat printre lacrimi si sange, si-am inchis la loc, pleoapele acoperite de plumb.

stateam in mijlocul unei oaze de lumina. priveam copii fericiti, cupluri.

am auzit valuri in spatele meu si m-am intors. am privit rasaritul si m-am simtit fericita pentru un moment. apoi, goliciunea imi invadase trupul, din nou. cerul se intuneca, prevestind o furtuna pe mare. pescarii veneau la mal, aducand trupuri goale, fara suflet. le aruncau pe mal, iar oamenii mergeau in recunoastere. copiii plangeau.

deasupra unui trup, zbura greu, un fluture galben. m-am apropiat de trup. fluturele mi s-a asezat pe umarul gol. nu indrazneam sa intorc trupul. clipeam repede, pentru ca, un nou val de lacrimi avea sa-mi sape santuri pe obraji. i-am luat mana intr-a mea. primele lacrimi imi ardeau deja fata.

iar am ajuns prea tarziu...

picuri de sange curgeau pe mainile noastre. am dus mana stanga la nas, ca sa ma sterg, sa nu-i mai patez pielea palida. ciudat a fost ca nu aveam nimic pe maini. mi-am sters fata. nu aveam sange pe ea, deloc. am privit in sus, spre cer. era rosu, ca cerul lunii februarie.

ningea.

am ridicat o patura de nisip si i-am luat trupu-n brate. ne-am invelit in firicele de scoici si sticla. lacrimile incetasera sa cada.

capul sau, se odihnea la pieptul meu. i-am privit fata... ochii lui caprui, imi fixau privirea. avea un zambet sters.

pieptu-mi era ud si cald. nu era din cauza apei, nici a ninsorii... o gaura statea in locul inimii. din ea curgea nisip rosu.

i-am incolacit bratele in jurul meu si mi-am ascuns fata in parul lui.

voiam sa plang, dar nu puteam. durerea din piept ma seca... il pierdusem din nou.

ceata se aseza in jurul nostru.

-acum, ai sa dispari, nu?

i-am inchis pleapele si i-am sarutat fruntea, cum obisnuia sa-mi faca el.

am privit cum ceata mi-l ia din brate si-am lasat-o.

mi-am strans genunchii la piept si-am ramas goala sub patura de nisip devenind una si aceeasi...

fluturele galben devenise nisip, pe umarul meu.

cele 24 de ore au luat sfarsit.

azi nu

mi-a intins o bacnota, apoi a aranjat visele pe masa.
-alege.


norii se impingeau unu in altu, lovindu-se, miscandu-se prea repede pentru mine.
lumea alerga, la fel ca norii, impingandu-se, lovindu-se. alergau.
telefonu suna ca un nebun, iar eu... eu stateam.
opream timpul pentru mine, luptam cu el...
-nu vreau sa inaintez in viata.
-am exact ce-ti trebuie pentru asta.
un tanar ciudat s-a oprit in fata mea. nu era ca ceilalti. nu se grabea, se ferea de loviturile altora, ramanand in perfect balans. l-am studiat pret de o clipa.
-poti clipi. nu sunt ca ceilalti.
-observ.
-am s-o iau ca pe un compliment.
-asa sa faci.
-totusi, nici tu nu pari a fi ca restu. de ce te impotrivesti timpului?
-cred ca am un motiv asemanator tie.
a inceput sa rada, spunandu-si niste cuvinte doar pentru urechea lui.
-crezi ca stii de ce sunt eu asa?
-un ciudat? da.
-un ciudat?
-da. in momentul in care ne impotrivim normalitatii, devenim ciudati. uita-te la noi: suntem singurii care nu alearga.
-dar totusi suntem normali. niste ciudati normali.
-diferiti...
-cam asa ceva. si totusi imbatranim.
-hahahaha crezi ca de riduri imi pasa mie?
-cum te numesti?
-larisa.
a ramas putin gandit, uitandu-se la mine.
-cati ani ai?
-19.
a tacut. m-a studiat. eu am inceput sa rad.
-de ce ma studiezi?
-imi aduci aminte de cineva.
-de cine?
-tot o larisa. doar ca avea 16 ani. arata ca tine.
-dintr-o alta viata, poate.
-se poate.
s-a aruncat asupra mea si m-a strans tare la piept.
-vrei sa mori?
-da.
a mutit. m-a privit cu ochii lui mari si caprui.
imi parea cunosut.
-tu nu ma intrebi cum ma cheama, cati ani am?
-nu.
-de ce?
-poate te stiu si eu dintr-o alta viata. nu vreau sa-mi amintesc de tine. poate m-ai impiedicat sa mor, poate ai sa ma impiedici s-o fac.
-poate. auzi, n-ai cumva o tigara?
-ba da.
imi cautam pachetu de lucky strike prin geanta, pe pipaite. am simtit un pachet de tigari si l-am scos. continuam sa ma uit in ochii lui. am deschis pachetu si i l-am intins.
-LM menthol?
-poftim?
am incetat sa mai fumez tigarile alea de vreo 3 ani.
-si ea fuma LM menthol.
-mmmmbine. eu nu fumez LM menthol, ci lucky strike. fumam tigarile astea pe la 16 a...
am simtit cum bratele lui ma strang mai tare la piept.
corpul meu devenea cald, topindu-se, lipindu-se de al lui.
-ce faci?
-te iau cu mine, larisa.
-nu. nu!
-ai zis ca vrei sa mori, nu?
-dar nu vreau sa vin cu tine!
m-am desprins de el, agresiv. l-am impins.
am ramas doar noi pe o bucata de asfalt, in spatiu. el cadea.
-larisa!
vocea lui... el e...
-NU! tu, nu...
m-am aruncat dupa mana lui. s-a ferit.
-ramai cu bine, draga mea.
-nu te mai pierd inca o data. ieri a fost ultima data cand te-am pierdut. azi nu!
mi-am luat avant si-am sarit dupa el.
l-am prins. m-a luat in brate si mi-a sarutat fruntea.
-o sa ne revedem, dar...
nu-i mai auzeam vocea. pentru un moment, m-am bucurat atat de tare incat am atins fericirea pura. uitam de viata mea, mergem acolo unde voiam.
-tu nu stii ce a insemnat pentru mine sa te pierd.
-tu nu trebuie sa...
a disparut. eu am orbit. ii cautam bratele in jurul meu. vocea, rasuflarea, mirosul... toate dispareau.
-nu... nu din nou.
am deschis ochii.
stateam pe nisipul cald.
norii alergau, oamenii se loveau.
am cazut in mine.
din nou...

ne intoarcem in gara... in trecut

azi iau trenul spre trecut.
te chem si te rog sa ma astepti in gara...


eram asa buimacita cand ai acceptat sa ne revedem, incat nu stiam incotro s-o iau.
dar m-am decis. mi-am luat geanta, am indesat in ea un caiet, o carte, un pix, cheile de la casa si portofelul.

azi vreau sa te vad, sa fiu cu tine.

am urcat in autobus. am fugit spre gara. am ajuns cu trei ore, inaintea trenului. injuram. inima mea depindea de venirea lui, iar fiecare bataie a ei scurgea o farama de viata din mine.
asteptam pe peron de una singura, de parca trenul mi-era special destinat. frigul de afara ma salva, incetinindu-mi bataile inimii, intr-un final oprindu-le. am ramas inghetata in spatiu, iar timpul fugea pe langa mine.
un tipat. locomotiva imi trezea inima, facand-o sa bata ca o nebuna. tot ce voiam era sa te vad, sa fiu acolo cu tine.
am urcat scarile zambind. eram atat de fericita si sentimentul era atat de pur. m-am asezat pe scaunul rece, langa geam, langa calorifer. caldura nu-si mai avea rostul. inima-mi batea.
sinele cantau ca nebunele, un cantec enervant, cu aceleasi versuri stupide. injuram. timpul nu mai trecea, iar viata mea era pe sfarsitul clepsidrei...
am deschis cartea si-am inceput sa citesc. sick boy avea ceva cu rent. apoi nu mai stiu...
m-am trezit din cauza frigului si a luminii de afara.

am ajuns.

m-am tarait afara din tren cu ultimile farame de luciditate, inca somnoroasa. te cautam.
zeci de oameni se impingeau in mine, in ei. voiam sa ajung la tine... sa ajung odata.
-copil?
inima mi s-a oprit. clepsidra s-a spart. cioburile erau peste tot in mine, iar eu zambeam.
ti-am sarit in brate. mirosul, pielea, parul, privrea ta... nu s-au schimbat deloc. dragul meu...
ma abtineam sa nu plang.
trecutul, totul se derula inapoi.

15 martie 2008. primul sarut. un copil indragostit de tine, si cat te iubeam...
16 martie 2008. ultimul sarut, ultima imbratisare. momente dureroase, perfecte, inca asteptate depe atunci.
3 noiembrie 2010. degetele mele incolacite cu ale tale. tu dragul meu, tu...

urcam in metrou.

deja-vu...

tu te ti de tavan cu trei degete, iar cu o mana ma cuprinzi la piept. te tin strans si ma dezechilibrez cand porneste. raman cu fata ascunsa la gatul tau. inima-mi ticaie ca nebuna, sfaramand doi ani nenorociti.
-copilul meu...

intotdeauna. iti promit...

coboram. ni se face frig. ne ancoram mainile intre noi, impreunate.

sa nu-mi mai dai drumul...

urcam trei etaje. intram in casa. ne asezam pe pat si ne privim. vorbele nu-si au sensul, iar eu am atatea sa-ti spun. cioburile-mi intrau adanc in carne, implorandu-ma sa-ti vorbesc.
nu pot. sunt muta, fascinata de omul pe care l-am iubit enorm.
incerc. deschid gura si oftez. imi pun capul pe pieptul tau si tac. inima ta e muzica pentru auzul meu.
astept sa-mi fac curaj.
astept.
-copil?
imi ridic ochii spre tne si tac. te joci cu varful nasului, pe fata mea. ma tachinezi. tac si indur. o merit. nu ma astept nicio clipa sama saruti... ar trebui sa ma certi.
ma saruti.
cioburile se aduna, se lipesc, un puzzle perfect de dureros, atat de dulce.
uit sa mai gandesc. corpul meu refuza ganduri, iar pieptul ma doare. am o greutate pe el si nu o pot ridica. sunt o lasa prea egoista.
sarutul ia sfarsit. raman cu tine pe buze.
ne tinem in brate, de maini. imi saruti fruntea si ma cutremur.

sunt un copil... al tau.

uitasem cat de fericita sunt in preajma ta si-mi pare rau ca mi-am permis sa uit.
-uite ce e...
-shhh, taci copil.
-nu. nu pot. imi pare rau pentru...
-sttt copil. te rog.
-nu! asculta-ma. imi pare rau pentru tot. eu...
-copil...
-eu inca tin la tine, intelegi? adica...
-sttt...
-te iubesc.
ti-ai ridicat ochii spre mine. mi-ai prins fata in maini si m-ai sarutat.
-si eu copil.
ma simteam ingrozitor. imi doream sa mor. nu... de fapt imi doream sa nu-ti mai dau drumul niciodata.
incepe o noua piesa.
tu ai capul pe pieptul meu. eu oftez.
-imi vine sa plang...
-copil... nu.
raman agatata de trupul tau. plang. de data asta nu ma mai pot abtine.
adormim asa, imbratisati, tinandu-ne de mana.


-sa te astept?
-nu...
tu pleci. vreau sa vin cu tine.
ajung in gara. ma intorc in prezent. clepsidra e intreaga. urc scarile, nisipul se scurge.
nu vreau sa mai astept... te iubesc.

pentru tine...

pentru toti anii in care te-am lasat sa pleci si sa revii cand ai vrut...
pentru tot timpul in care am sperat sa te intorci...
pentru toate emotiile care le-am trait din cauza ta...


n-am stiut ce sa spun. niciodata n-am stiut. ti-am ascultat fiecare fraza,cum asculta credinciosii slujba, am fost ascultatoare si-am pastrat fiecare "sa nu faci" si fiecare "ar trebui sa faci", in minte. nu... nu ti-am dat mereu dreptate, desi inauntrul meu stiam ca ai.
te-am lasat sa pleci, atunci, fara explicatie. te-am cautat, dar vorbeam singura. m-ai pandit din intuneric si m-ai lasat sa te caut. te trezeai precum un vampir insetat,cand eu nu te voiam aici. dar te primeam mereu cu bratele deschise, inapoi...
amsperat mereu ca lucrurile vor merge intre noi, si nu vom fi doar prieteni. stii, sunt prietena ta de mult timp, dar totusi... uneori imi doresc mai mult, stii?
atunci nu-mi permiteam nici sa ma gandesc c-am sa te sarut. as fi dat orice doar ca sa te tin acolo, oricum, ca prieten, ca iubit, ca orice... intelegi?
nu... nu cred. sau deja ti-ai dat seama si pastrezi totul pentru tine?
probabil.
uite, tot ce vreau e sa incercam ceva mai mult, intelegi?
adica primul nostru sarut... stii am innebunit in clipa in care buzele mele s-au contopit cu a tale. mi-am pierdut controlul instant, puteai sa faci ce vrei, intelegi? acceptam orice...
nu-mi imaginam nici sarutul ala, dar tot ce-a urmat?! nu... nu... chiar nu puteam sa-mi imaginez asa ceva.
iar e toamna, stii? e octombrie... curand incepe noiembrie, iar pleci, nu-i asa?

simteam cum tremur din tot corpul. voiam sa te sarut si sa nu vorbesc deloc...
voiam sa-ti spun tot ce n-am curaj sa-ti spun.
voiam sa-ti spun tot si sa plec.

auzem sunetul viorilor in urechi.
mi-am deschis ochii si-am inhalat adrenalina. miros rece, electric, sfarsitul toamnei...
veneam spre tine.


adio...
sunt o lasa.

in toamna lui iulie

mi-e teama c-ai uitat...
ca voi fi ramas uitata, acolo,
in adancul tau,
pe fundul unei sticle de vin
sau pe pervaz, cand fumezi.

mi-e teama c-ai uitat de noi.
mi-e teama ca vom fi ramas acolo,
pe pervazul tau,
in sticla de vin,
sau pe fotoliu.

dar toamna a venit...
mai stii visul ala?
mai stii visul tau?
mai stii?
cand ne plimbam de mana,
si frunze omoram la fiecare pas...
mai stii?

mi-e teama ca toamna ne-a uitat.
ne-a lasat intr-o zi de iulie fierbinte,
intr-o cana de cafea cu zahar,
si-o tigara postita.

mi-e teama c-am sa te arunc, acolo unde m-ai uitat.
sa ramai cu mine, pe fundul unei sticle de vin,
pe pervaz, unde-ti fumezi tigara.
am sa te uit langa mine...
am sa te uit in toamna lui iulie.

take my heart out and throw it away

mi-e dor de tudor.
in ultima vreme m-am gandit atat de des la el, incat am cam sters tot ce aveam in suflet si tinea de bine.
as vrea sa nu se fi intamplat ce-a fost anu trecut.
as vrea... dar cer prea mult, nu?
cer prea mult...
de fiecare data cand sunt okay, ma gandesc ca a trecut si e intr-un loc mai bun, si nu se chinuie. apoi il visez, sau ma lovesc de ceva, cineva care imi aduce aminte de el.
in ultimile trei saptamni mi-a venit sa-mi scot inima afara.
nu mai suport. am intrat iar in depresie si am impresia ca nici n-am iesit din ea cu adevarat... vreodata.

citeste asta, si vei vedea ca rogue a fost singura care a inteles tot ce-am simtit pt tudor. si tot ce simt dupa...plecarea lui.
http://restul-e-durere.blogspot.com/2010/09/tu-si-el.html