be the first one to know.

marți, 24 ianuarie 2012

XIII. calmant [monolog de toamna]

plecasem de douazeci de minute din casa, iar singurul meu gand era ca voi pierde avionul. apoi am zambit, sperand ca-l voi pierde si voi petrece inca doua saptamani cu tine.
dar nu l-am pierdut. n-am pierdut nici ultimul autobus, desi fiecare farama din mine urla sa o fac, sa nu urc, sa nu plec.
tot drumul pana la aeroport am privit in gol, spre lumea de afara. tara asta e mult mai linistita noaptea.
apoi m-ai sunat. vocea ta, in timpanele mele, parea a fi niste lanturi ce ma trag inapoi. as fi oprit autobusul, ca sa ma intorc.

-cand plecasem eu, totul parea mai usor, mai simplu de suportat. dar n-a fost asa. mi-a fost mult mai greu decat ma asteptam. chiar daca luasem totul ca o vacanta, totul fusese de fapt, un iad. numaram orele pana in ziua in care aveam sa ma intorc.

nu voiam sa dorm, ca sa nu pierd nicio secunda din ultimile ore petrecute cu tine inainte de a pleca. dar m-ai luat in brate si m-am simtit acasa. m-ai sarutat si mi-am reamintit cat de norocoasa sunt, in ciuda tuturor ghinionelor care mi-au distrus fericirea.
apoi am adormit.

-m-am asteptat cateva saptamani sa se intample ceva urat, sa se termine, sa continui sa cad in mine. dar ghinionul nu venea. cu el nu venea. nu existau crize de personalitate, nu existau nervi, nu exista nimic rau, iar simplele dureri ale corpului dispareau in momentul in care isi punea varful buzelor sau o simpla atingere a palmii. era cel mai bun calmant pe care l-am luat vreodata.

simteam nevoia sa ma intind, iar scena mi-era rezervata doar mie. m-am intins pe spate si-am privit in intuneric, sperand ca inca esti acolo, privindu-ma.
apoi ti-am mai soptit o data.

"sa nu uiti ca te iubesc."

Niciun comentariu: